• 0260 671253
  • office@centruturisticplopis.ro

Arhivă autor

Dealul Cucleu

Cercetare arheologică:

Stațiunea arheologică cercetată se află la NV de centrul localității, la cca. 500 m N de pârâul „Valea Mare”. Este vorba despre un promontoriu mai greu accesibil pe laturile sudică, vestică, respectiv estică, dar bine articulat de dealurile aflate la N de pârâul amintit, printr-o amplă şa de legătură. Stațiunea este cunoscută din vara anului 1997 când a fost descoperită cu ocazia unei privegheze de către colegii Sanda şi Dan Băcueţ-Crişan de la Muzeul din Zalău. În momentul debutului sondajelor arheologice o porţiune din versantul sud-vestic al dealului era vizibil afectată de eroziunea naturală şi de acţiunea oamenilor. În acest sector ne-am propus să începem investigarea arheologică deoarece în profilul martorului de eroziune era vizibil un strat de cultură din care au fost adunate materiale arheologice în repetate rânduri. Ne-am propus pentru început lămurirea apartenenţei culturale a locuirii şi obţinerea unor date referitoare la stratigrafia sitului în acest sector. Iniţial a fost deschisă o casetă (C. 1) cu dimensiunile de 4 x 3,5 m, iar apoi o alta (C. 2) de 4 x 1,5 m aflată 1 m NV de prima. Nevoile financiare (şi lipsa mâinii de lucru) nu au permis sondaje mai ample în această primă etapă. Din păcate, s-a putut constata că în acest sector stratul de cultură a fost distrus cu ocazia unor lucrări vechi de terasare a versantului pentru viticultură. S-a păstrat un strat de cultură doar pe porţiunea dintre terase (unde nu s-a intervenit mecanic), dar având aspectul unor scurgeri produse probabil în momentul executării lucrărilor respective. Acest strat a fost mai bine evidenţiat în profilul nordic casetei C. 1 şi în caseta C. 2. În acest strat a apărut majoritatea covârşitoare a materialelor arheologice. 

Ceramica reprezintă categoria cea mai bine reprezentată numeric. Este vorba însă doar de fragmente de dimensiuni reduse, puţine exemplare pretându-se la o restaurare parţială. Datorită caracteristicilor solului (acid şi umed) majoritatea fragmentelor sunt prost păstrate. În cazul categoriei de uz comun avem de-a face cu vase de provizii de dimensiuni medii cu buza uşor răsfrântă, lucrate dintr-o pastă omogenă, bine arsă. Drept degresant s-au utilizat în acest caz pietriş şi bucăţi de mică iar suprafeţele nu sunt finisate (în majoritatea cazurilor aceste vase au o suprafaţă zgrunţuroasă). Decorul acestei categorii se reduce la alveole pe marginea răsfrântă a buzei sau la brâuri alveolate dispuse imediat sub buză. Într-un caz avem de-a face cu un decor de linii incizate în zig-zag dispuse pe interiorul buzei. Ceramica categoriei fine este lucrată dintr-o pastă omogenă, bine arsă, În amestec cu nisip fin şi paiete de mică. Suprafeţele sunt de obicei netezite, dar slipul a dovedit o slabă aderenţă. Apar mai ales străchini-castroane, chiar şi un exemplar cu buza lobată, dar sunt bine reprezentate şi aşa numitele ulcele (Chidioşan). Decorul acestei categorii este mai bogat, vădind totuşi o accentuată „lipsă de inspiraţie”. Apar mai ales caneluri oblice, de diferite lăţimi, precum şi benzi haşurate „în reţea” sau simplu cu linii înclinate, precum şi triunghiuri realizate din linii incizate. Un element important îl reprezintă apariţia decorului tip „besenstrich ” precum şi a celui realizat în tehnica „kammstrich” pe câteva fragmente. În afara fragmentelor ceramice mai sus descrise au fost descoperite un fragment de rotiţă din lut şi un aşa numit „cap de băţ”. O singură piesă de metal a fost descoperită în campania anului 2001- o dăltiţă plată din bronz (L – 4,6 cm, l max. – 1cm), asemănătoare celei descoperite în nivelul 2 al aşezării de la Derşida „Dealul lui Balota”. 

Sursa:  Cronica cercetărilor arheologice din România

CIMT Plopiș

Magia toamnei

Am pornit fără să ştiu exact unde merg, dar cu gândul de a surprinde în câteva poze, culorile toamnei. Curcubeele acelea de frunze, dar nu pe marginea unei străzi din oraş, ci undeva în mijlocul naturii, departe de zgomot, departe de confortul acela care te face să ai impresia ca el e cel mai important şi pentru care, fără să-ţi dai seama, îţi pierzi timpul şi sufletul şi viaţa uneori.
Toamna deja şi-a intrat serios în rol şi padurile de fag din Mulţii Plopiş sunt parcă vopsite de un copil, în roşu, galben şi portocaliu. Printre goruni, stejari, sau fagi însă, brazi invidioşi parcă pe culorile calde stau totuşi drepţi.
Fiecare anotimp are frumuseţea lui, natura se metamorfozează de fiecare dată…la fel cum, fiecare etapă a vieţii omului are frumuseţea ei. Frunzele ce cad, simfonia de culori, nostalgia inimii, parfumul roadelor… fac parte din miracolul naturii.
Atâtea mistere se ascund sub mantia ei ruginie şi atâtea minuni se petrec…Uneori, „ea” este o “vară” întârziată.

CIMT Plopiș

Haidaț pă la noi

Am fost invitaţi pentru a treia oară la acest evenimentul “Haidaţ pă la noi! Deschideţi lada cu zestre sălăjeană” şi ne-am simţit tare bine. Este un eveniment al prieteniei şi bunei dispoziţii. Noi am participat cu produse tradiţionale specifice zonei noastre, încercând să punem în valoare tradiții culinare, culturale și folclorice specifice Văii Barcăului.

Cu speranța că am stârnit interesului celor care au trecut pe la standul nostru pentru promovarea rețetelor de bucate tradiționale care sunt moștenite din generație în generație, bucate pregătite cu ocazia anumitor sărbători de peste an sau pur și simplu în mod obișnuit, le mulțumim organizatorilor și așteptăm următoarea ediție!

CIMT Plopiș

File din istoria localității Făgetu

Autor: Rolnik Martin

În timpul Imperiului habsburgic și apoi Austro-Ungariei, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în partea de Nord-Vest a Ardealului mai ales, dar și în ținuturile Bucovinei, au venit grupuri de slovaci pe aceste meleaguri de pe teritoriul actual al Slovaciei, mai ales de pe partea de Nord-Vest din ținutul „Orava”. Unii au venit ca mici meseriași, întemeietori ai micilor fabrici de sticlă. Aceștia și-au denumit localitățile unde s-au așezat cu numele de Huta. Așa de exemplu avem localitatea Huta-Bogdana din județul Sălaj, unde până în anul 1947 populația de etnie slovacă a ajuns la peste 70 de familii. Tot așa avem localitățile: Huta-Șinteu, Huta-Voivozi, din județul Bihor; Marca-Huta, județul Sălaj; Huta-Certeze, în județul Satu-Mare. Unii dintre cei veniți au fost mici meseriași. Alții au fost aduși aici ca tăietori de lemne și li s-a promis că vor primi terenul pe care-l vor defrișa, în schimbul altei renumerații, pentru munca prestată. Trebuie să nu uităm că în acea perioadă ținuturile de unde au plecat de pe teritoriile de astăzi ale Slovaciei, atunci a fost o mare secetă. Incendiile prin satele cu căsuțele lor de lemn au fost foarte dese. Populația numeroasă care a fost, relativ, acolo pe aceste ținuturi, nu a mai putut să trăiască din pământul ce l-au cultivat acolo. De aceea, s-au dus cu speranța că o să aibă o viață mai bună sau cel puțin urmașii lor pe unde au auzit că este de lucru. Între cele două războaie mondiale au plecat mulți în Brazilia. În ziua de rămas bun s-au întâlnit lângă biserica lor. Acolo a fost plâns și jale. Unii au plâns că rămân aici, alții că pleacă. Cei care s-au hotărât să plece peste Ocean au rugat să li se tragă clopotele de la biserică, deoarece pentru ei drumul spre Brazilia se putea termina undeva pe mare sau oriunde nu vor avea parte de înmormântare creștină. Apoi, după 1947-1948, mulți au fost repatriați, dar nu pe teritoriul de unde au plecat strămoșii lor, ci au fost duși la granița dintre Cehia și Germania sau Cehia și Austria, în satele și casele de unde au fost izgoniți cu forța familii de etnie germană. Astfel, guvernul cehoslovac a reușit să facă „gard viu” din familii de slovaci aduse din România sau din alte zone ale Europei. Foarte puțini au rămas atunci aici și în localitatea Făgetu-Sălaj. Dar faptul că atunci familiile s-au orientat conform credinței creștine și nu și-au omorât copii mici doar concepuți, au reușit ca să se reînnoiască aceste localități. Apoi au venit anii 60, după ce Ceaușescu a ajuns la putere și s-au construit în Aleșd, județul Bihor, două fabrici mari: „Refractara” și „Combinatul de ciment”. În aceste condiții, mulți locuitori din zona Făgetului, dar și a localității Șinteu, județul Bihor, au plecat să lucreze în aceste fabrici și așa s-au format comunități destul de mari de slovaci în localitățile bihorene Aștileu, Peștiș, Lugașul de Jos și câteva familii în Urvind. Au devenit, astfel, locuitorii acestor localități. În special în Aleșd s-au stabilit mulți slovaci. Apoi, în anii 70, când politica lui Ceaușescu și a regimului comunist a fost ca în schimbul unei anumite sume de bani ce a plătit statul german (capitalist) pentru fiecare persoană sau familie – lucru care s-a făcut dar nu s-a spus oficial -, în satele de unde au plecat cei de etnie germană din Banat, au început să vină familii de slovaci din Bihor și Sălaj. Aceasta pentru că li s-a promis o viață mai bună, fiindcă acele C.A.P.-uri au avut ogoare roditoare și oamenii din zona Sălajului și a Bihorului au fost foarte harnici. Așa s-au repopulat aceste sate rămase după cei de etnie germană cu familii slovace din zona noastră. Dar pe lângă familii slovace au venit în aceste sate și familii din zona Moldovei și a Olteniei. Așa sunt satele: Brestovăț, Vukova, Bacova, Butin, Gătaia, județul Timiș, Țipar, Șintea Mică, Fântânele. Au mai plecat și în localitățile unde și până atunci au fost localnici de etnie slovacă (de exemplu Nădlac, Peregu Mare și Semlac – județul Arad). Să ne întoarcem la localitatea Făgetu-Sălaj. Inițial această localitate s-a numit Valea Ungurului (Magyarpatak). Și slovacii i-au spus Madarpotok sau numele slovac Gemelcicka. Localitatea a avut această denumire până în anul 1960. Atunci, conducătorii județului Sălaj s-au hotărât să schimbe numele localității noastre în „Făgetu” sau „Codreni”. Localnicii de aici au acceptat mai bine denumirea de „Făgetu”, în loc de „Codreni”. În această denumire s-au simțit mai loviți decât cu denumirea de „Făgetu”. Localitatea Făgetu are mai multe „districte” și se întinde pe o suprafață de 40 km pătrați. Are forma literei Y. Partea de jos a acestei litere o formează porțiunea care ne leagă de comuna Plopiș. Până în Hurez, din comuna Plopiș avem 7 km. Până în comuna Plopiș avem 9 km. Părțile de pe litera Y – cele două brațe – au peste 10 km. Cel din stânga este vecin cu comuna Borod, iar cel din dreapta merge spre localitatea Șinteu, județul Bihor. Făgetul este chiar pe marginea județelor Sălaj și Bihor: de comunele Borod, Aușeu ne desparte doar drumul. Și în aceste comune, mai ales în comuna Borod, județul Bihor, în satul Șerani, avem multe familii de etnie slovacă. Pe teritoriul Făgetului sunt: o școală cu clasele I-VIII, în centrul localității Făgetului, aproape de clădirea bisericii și a clădirii casei parohiale. Aceasta este școala nr. 1 din Făgetu. – o școală cu clasele I-IV (școala nr. 2) a fost construită de guvernul slovac în anul 1936, cu acordul autorităților statului român. Ea se găsește pe brațul stâng al literei Y. Pe brațul drept al literei Y se găsește școala nr. 3 din Făgetu. Construită de statul român acum 35 de ani. – tot pe teritoriul județului Sălaj, într-o casă particulară, se găsește școala Luncșoara-Râturi. Aceasta aparține de Inspectoratul Școlar al județului Bihor. Și acum în timpuri de criză sunt la Făgetu aproximativ 150 de elevi. Școala nr. 1 a fost construită în anul 1872 de Episcopia romano-catolică de Oradea și prin parohia ce s-a înființat aici peste câteva decenii, Episcopia a organizat învățământul în această școală, plătind și învățătorul. În actele din Cartea Funciară figurează sub denumirea Kozsegi iskola – școala comunală. Registrele cu plata Învățătorului din aceste timpuri, cât și documentul școlii, denumit Kronika Skoly nr. 3 (Cronica școlii nr. 3) atestă aceasta. A fost scrisă de învățătorul Rončiak Gejza, originar din satul Marca-Huta, județul Sălaj, care a fost aici învățător în anul 1947. Mărturia acestei cronici scrise în limba slovacă o voi traduce aici: „Încep să scriu această carte de amintiri în timpul când mulți dintre connaționalii noștri slovaci au părăsit România și se întorc în țara lor de baștină – Cehoslovacia. Ei pleacă din patria în care au venit înaintașii lor în anul 1800. Ei au fost slovaci săraci, pe care sărăcia i-a obligat să plece din țara lor și să meargă să-și caute pâine în ținutul care lor le-a fost străin, necunoscut. Au venit în regiunea plină de păduri, pe dealuri care astăzi le vedem lucrate – Valea Ungurului, în slovacă Gemelčička, în ungurește Magyarpatak. Baronul Banffy i-a primit cu bucurie ca forță de lucru de care a avut nevoie. Drumul (călătoria) din patria de origine a fost foarte greu. Copii lor și lucrurile mici pe care le posedau și le-au adus pe spatele lor. Au venit pe jos. Numai unii dintre ei au avut căruțe. Banii care i-au avut asupra lor i-au ascuns în ruda căruței, gândindu-se că vor fi prădați pe drum de oameni răi. Prenumele primilor care au venit aici sunt: Vavra, Munka, Sojka. Hečko, Michalčak, Podhora, Dekret, Tisoň, Merčak, Valiček, Kurek (aceasta din urmă a avut și porecla Oravec – deci provine din Orava). Aceștia toți au fost tăietori de lemne. Au tăiat pădurile și pe locul defrișat, posesorul acestor păduri simple din lemn și de cele mai multe ori au avut doar o cameră (izba) și de aceea în denumirea actuală a localnicilor, oamenii nu spun dom la denumirea casei, ci izba. (Corect este Casa=Dom, Izba=Cameră – nota autorului acestor pagini). Acești oameni, după ce și-au construit căsuța din lemn, pe lângă casă au scos rădăcinile și buturugile ce au rămas după tăierea copacilor. Fiecare și-a curățat cu toporul și știoaca (sapă de rădăcini) atât cât a avut putere el și familia sa. Căsuțele au căutat să le facă undeva lângă un izvoraș, deoarece nu a existat o sursă de apă sigură, vreo vale. Astfel au început să-și cultive cartofi, ovăz, secară, în acest ținut sărac și pietros. Astăzi (anul 1947) localitatea mai are 128 de familii care în total au 865 de suflete, toți de etnie slovacă. Cea mai apropiată gară de tren este la Nușfalău, la 20 km de Făgetu. Localitățile vecine cu Făgetu sunt: Plopiș la 8 km; Valea Tărnei la 4 km; Șerani la 8 km. Aparținem de raionul Nușfalău și județul Sălaj, cu centrul în Zalău, la 48 km. Notariatul și Oficiul Poștal este la Plopiș, la 8 km. Localitatea este răsfirată pe o mare suprafață. Casele sunt departe una de alta. Singurul drum care este aici este cel din Borod spre Plopiș. Distanța dintre case este de 200-400 m și până la 1.000 m. Este foarte greu să se deplaseze localnicii în caz de nevoie. Nici sluga comunei nu poate cu toba să înștiințeze pe toți localnicii despre veștile care trebuie să le spună. Cel mai bine de a-i informa pe oameni se face duminica în biserică. Dacă totuși în timpul săptămânii, sluga satului suflă goarna de pe deal, cei care îl aud știu că trebuie să vină la adunare. Satul are 40 km pătrați. Districtele acestui sat sunt: Kuty, Pletica, Socek, Dealul lui Petru, Podoskola, Salajka, Ursula, Grohotiș, Măgura, Varatik, Dosokuty, Polanky. Casele mici sunt construite din lemn cu acoperiș din paie sau scândură. Alte case mai noi au fost făcute din pământ bătut în forme din scândură și apoi au fost acoperite cu șindrilă. Acestea aveau deja trei încăperi. Un pridvor, iar din pridvor a fost cameră spre stânga și una în dreapta. Așa aceste case au primit denumirea „casa în două capete”. De obicei familia în timpul zilei a fost în pridvor și seara s-au culcat, fiind mulți, și în pridvor și în camerele alăturate. Casele au ferestre mici 30 x 40 cm. Înlăuntrul casei este următorul aranjament: în pridvor este un cuptor care servește la făcut pâine. În unele locuri așa este construită încât unii copii au pe acest cuptor și locul de dormit. În timpul iernii și în timpul zilei sunt aici pe cuptor și locul de dormit. În timpul iernii și în timpul zilei sunt aici pe cuptor copii mai mici. Pe laturile camerei sunt paturi făcute acasă de stăpânul casei sau de alții. În mijlocul camerei este masa și pe lângă masă sunt lavițe (bănci). Scaune nu sunt și dacă totuși undeva sunt, atunci unul sau două. Deasupra patului, în fiecare casă au și leagănul pentru copil, confecționat din pânză de cânepă prinsă cu patru colțuri pe grinda tavanului. Se folosește mai ales noaptea, pentru ca mama să poată dormi. Cu ajutorul unei sfori se pune în mișcare acest leagăn. Într-o casă locuiesc și 7-8 persoane. Imediat lângă casă este grajdul pentru vaci și oi. Grajdul este mic. Lângă grajd este șura în care este fân. Porcii sunt ținuți într-un coteț. Curtea nu este îngrădită. Nu au fântâni adânci – fântâni săpate. Cei mai mulți se alimentează cu apa ce curge din izvoraș. De aici beau apă și animalele din gospodărie. Pe lângă casă sunt mulți pomi fructiferi. Cei mai mulți sunt pruni, peri, meri sau cireși. Dacă anul este bun și sunt cireșe multe, atunci ei își fac țuică de cireșe. Pământul este slab roditor. Oamenii cultivă cartofi, ovăz și secară. Acolo unde sunt penți mari, producția este și mai slabă datorită faptului că apa de ploaie spală ce e bun în acest pământ. Oamenii trăiesc mai mult din tăiatul lemnelor și din arderea lemnului pentru a obține cărbune. Pentru aceasta sunt nevoiți să cutreiere pădurile țării. Pământul este arat de două ori pe an. Au pentru aceasta un plug cu schimbător (pentru a putea ara în pantă și a nu face curse în gol cu animalele care trag plugul). După ce este arată o pantă, oamenii fac acolo pe o suprafață arată câteva șanțuri care să stăvilească apa de ploaie, să nu le spele panta și să nu le strice terenul arat. Suprafața arată este apoi dată cu grapa. Nu este nivelată și cu cilindru. Nu se folosesc îngrășăminte chimice. Se aplică gunoiul de grajd în fiecare an, pentru că ploile din toamnă reușesc să spele pământul arat. Primăvara, cartofii sunt plantați cu plugul: se pun în brazdă și apoi se acoperă cu plugul. Secara semănată trebuie curățată de spinii tineri care apar pe ogor. Secerișul este făcut cu coasa sau cu secera. De cele mai multe ori aceasta fac femeile, deoarece soții și feciorii lor sunt prin pădurile țării la lucru. Ovăzul și secara ce se cultivă este bătut (treierat) cu un utilaj numit „Rapcaci”. Acesta este mânat de 4 bărbați (ei sucesc doi câte doi pe fiecare parte a utilajului o roată care pune în mișcare osia acelui utilaj, pe care sunt prinși dinți. Unul din bărbați alimentează manual utilajul cu grânele secerate (snopuri de ovăz sau secară). Iar 10-12 oameni cu furca în mână prin ridicarea cu furca a paielor ce vin din utilaj, fac boabele să cadă pe pământ din aceste paie. Rotirea utilajului este foarte grea. De aceea, cei ce sunt la rotirea utilajului sunt schimbați din 15 în 15 minute. Secara este bătută cu țepii. Aceasta e o unealtă formată dintr-un par lung de 2 m și altul de 50 cm, legate între ele cu sfori de piele. De aceea, este astfel prelucrată secara, deoarece în acel utilaj se sfarmă paiele, pe când dacă se bate snopul de secară cu țepii, paiele rămân lungi și pot fi folosite frumos la acoperișul caselor și a grajdurilor. Îmbrăcămintea este confecționată de localnici. În special de către femei. Încearcă să cultive cânepă cât mai multă. Toamna o prelucrează acasă. Iarna cu „kolovrat” fac fire din cânepă (din fuior). Apoi cu utilaj-război de țesut își fac pânza necesară. Cei care au oi, din lâna lor reușesc să facă postav tot cu mijloace primitive proprii. Totodată, încearcă, cu mijloace proprii, să-și facă și utilajele necesare pentru gospodărie. În împrejurime nu sunt fabrici. Toți locuitorii sunt săraci. De aceea nu fac deosebire între ei. Lucrează împreună și se bucură împreună. Și la necaz sunt tot împreună. În Valea Ungurului (actualul Făget – n.n.) sunt două școli: una nouă în districtul Kuty și cealaltă veche în districtul Salajka, lângă biserică. Școala nouă a fost construită de Republica Cehoslovacia în anul 1936. Școala veche a fost construită în anul 1872 de biserica romano-catolică, mai concret de Episcopia romano-catolică de Oradea. Până la războiul mondial nu s-a pus accent prea mare pe învățătură. Oamenii au fost săraci. Nu prea au văzut rostul învățăturii. Apoi, majoritatea învățătorilor ce au predat în școala veche au fost de etnie maghiară. După primul război mondial, în școala veche au predat următorii învățători: 1) Ștefan Rohnak, în perioada 1918-1923; 2) Eugen Domokoș, în perioada 1923-1928; 3) Ida Stydl, în perioada 1928-1931; 4) Rudolf Docolomansky, în perioada 1931-1934; 5) Ștefan Kapitz, în perioada 1934-1939; 6) Ștefan Smolak, în perioada 1939-1940; 7) Ilona Szidl, în perioada 1941-1943; 8) Margita Kovacs, în perioada 1943-1945; 9) Pavel Pohanka, în perioada 1945-1947; 10) Adela Bachrata, în anul 1948. Școala din districtul Kuty a fost construită în anul 1936. În această școală au activat: 1) Vavro Zoričak, în perioada 1936-1938; 2) Vojtech Spendla, în perioada 1939-1940; 3) Pavel Pohanka, în perioada 1943-1945; 4) Alfonz Ferenčik, în perioada 1945-1946; 5) Ludovit Slopak, în perioada 1946-1947; 6) Zita Valaskova, în perioada 1947-1948. Chiar dacă școala a fost construită în anul 1872, locuitorii acestei localități sunt rămași destul de mult în urmă din punct de vedere cultural. Numărul analfabeților este mare. Cauza acestui flagel poate fi: 1) războiul mondial; 2) localitatea împrăștiată pe suprafață mare; 3) situația săracă a familiilor de aici. Până în războiul mondial și pe perioada acestuia la școală nu s-au predat cursurile și dacă câteodată da, atunci au fost făcute ocazional. Tații acestor copii au fost pe front, iar mamele au avut și așa multe greutăți cu asigurarea hranei și a celorlalte lucruri necesare copiilor lor. Așa au neglijat școala. Unii sunt departe de școală, uneori la peste 7 km. Dacă este o iarnă grea, din cauza zăpezii mari, copiii vin la școală foarte greu. În anul 1946 o lavină de zăpadă a acoperit 3 copii dintr-o familie, care s-au dus la fântână după apă. Au fost găsiți morți a doua zi, cu ajutorul multor oameni care au sărit în ajutor să-i caute. Din cauza sărăciei mari, tatăl familiei este incapabil să asigure haine potrivite pentru fiecare copil ca să meargă la școală. Deseori, băieții care au deja 13-14 ani sunt luați în păduri la tăiat lemne (manual) pentru a câștiga bani pentru ei și întreaga familie. Totuși, s-au găsit și părinți care și-au trimis copii la studii medii. Aceștia sunt Martin Trojak și Francisc (Alexandru) Chromek. Copii lor studiază în Șimleu Silvaniei la gimnaziu. În anul acesta (1948) cele două familii nu și-au mai trimis copii la studii, deoarece așteaptă să plece definitiv în Cehoslovacia. Chromek și-a trimis feciorul la școala slovacă din Nădlac (ciclul II), deja în anul VII. Locuitorii de aici sunt foarte religioși. Vin la biserică pe jos și 7-10 km. Biserica este totdeauna plină duminica și în sărbători. Toți sunt de religie romano-catolică. Nu se prea obosesc cu cititul cărților și a revistelor. Gândurile tuturor se rotesc doar pe lângă ideea cum ar pleca cât mai repede de aici. Până acum (deci 1947-1948) au plecat de aici 2020 persoane. O mică parte a plecat deja în anii 1945-1946. Au plecat în Slovacia și de acolo în Cehia. Dar, cei mai mulți au plecat în cadrul acțiunii organizate de Comisia de repatriere. Aproape toți sunt în raioanele Krumlov, Susice, Prachatice, Cheb, Vimperk. Unii dintre ei, cu timpul, s-au mutat în Slovacia, în raioanele Dunajska Streda și Turcian-sky sv. Martin. Majoritatea celor care au plecat sunt mulțumiți că au plecat. Aproape fiecare din ei și-a lăsat aici o anumită avere sau rudelor rămase aici sau în custodie statului român. Acolo aceasta nu li se recunoaște. Sunt și alte cauze pentru care ei plâng că au plecat. Este nevoie de timp ca să se obișnuiască cu condițiile și cu situația de acolo. Multora le este frică că se vor răzbuna pe ei acei germani care au fost nevoiți să-și părăsească casele, averea din aceste localități din Cehia și să plece forțat în Germania. Locuitorii de alte etnii, care au locuit cu ai noștri în Făgetu, se despart greu de cei care pleacă în Cehia. Aceasta deoarece au trăit aici împreună greutățile și bucuriile. Astfel, s-a format, cu timpul, între ei și o prietenie sinceră. Locuitorii de aici își aduc aminte cu mare cinste de cei care au participat la binele localității lor: preotul David Kornel, învățătorul Rudolf  Docomansky sau cantorul Karol Mondek”. (Până aici este cronica de la școală – n.n.).

Sursa: https://www.caietesilvane.ro/articole/1786/File-din-istoria-localitatii-Fagetu-Salaj.html

Iulie 2012

CIMT Plopiș

Sfânta Maria Mare

Sărbătoarea Sfânta Maria Mare sau Adormirea Maicii Domnului este cunoscută de toți creștinii în acest fel deoarece Sfânta Fecioară nu a murit, ci s-a ridicat mai presus de ea cu ajutorul Fiului ei. Mulți creștini nu cunosc faptul că Maica Domnului este singura dintre sfinții Bisericii Ortodoxe care are parte de o rânduială liturgică de înmormântare, asemănătoare cu cea a lui Hristos.

La Plopiş se cei plecați se întorc acasă să se revadă cu cei dragi. Tot azi, vei găsi musafiri invitaţi la fiecare casă de om gospodar. Chioaştele (sarmale) sunt nelipsite, mai ales în această zi, din meniul fiecărui plopişan!

 

 

CIMT Plopiș

Iaz, satul morilor pe apă

Peisaje ce par rupte dintr-o poveste, mirosul pădurilor de brad, rezervaţia naturală „Mlaştina de la Iaz”, „Băile Iaz” – băi cunoscute pentru efectele lor terapeutice, obiceiurile şi folclorul zonei bine conservate şi nu în ultimul rând „Muzeul de Artă Populară al Ligiei Alexandra Bodea”, fac din satul Iaz una dintre cele mai atractive sate ale judeţului Sălaj. Satul Iaz aparţine de comuna Plopiș, aşezat în partea de sud-vest a judeţului Sălaj.

Satul Iaz este străbătut de Valea Iazului, care se desparte în sat în „Matcă” şi „Pârâul Racoviţă”. Valea Iazului are mai mulţi afluenţi, pârâiaşe care izvorăsc din Munţii Plopişului precum Valea Peştilor, Valea Uliului, Valea Şes. Pe Valea Uliului se află Pârâul Pălincii, unde în vechime sătenii se ascundeau de autorităţi să facă vestita pălincă de Iaz.

Valea Iazului se varsă în râul Barcău pe teritoriul localităţii Boghiş.

Trebuie menţionat faptul că satul a fost împărţit în două părţi: Iazul de Jos şi Iazul de Sus („Felső”, „Alsó”), ambele corespund Iazului din zilele noastre. De altfel azi se disting trei părţi: Iazul de Sus sau Groşi, Iazul de Jos împărţindu-se şi el în două părţi – Iaz şi Cehal.

Ipoteze privind originea numelui Iaz – toponimul este identic cu apelativul românesc iaz „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” sau „derivaţie dintr-un râu spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În localitatea Iaz au existat înainte mai multe mori pe apă (Viluchi, Neoachi, Teofil şi a Torji), dar şi piuă şi fierăstrău (a Torji).

Autor: Cristian Borz

Sursa: http://www.caietesilvane.ro/articole/2228/Iaz-satul-morilor-pe-apa.html

Moara ocupa un element aparte în cadrul comunităţii săteşti, precum crâşma, aşteptând rândul la măcinat, ţăranii aflau ultimele veşti din sat, pe care apoi le comentau fiecare după puterile sale.

CIMT Plopiș

Istoria uitată

În jurul anului 1920 s-a decis să se investească în industria prelucrării lemnului. Datorită comunității numeroase de slovaci care erau cunoscuți drept buni tăietori de lemne, firma elvețiană La Roche a decis să investească în zona Făgetu (comuna Plopiș). În 1920 a fost construită pe ruta Iaz-Nușfalău mocănița care transporta lemnul tăiat de slovaci spre fabrica de cherestea de la Nușfalău.

Traseu anevoios prin pădure

Traseul mocăniței era unul anevoios. Ecartamentul îngust măsura 30 de kilometri și era parcurs de locomotivă cu abur rezultat din arderea lemnului cu care era alimentată. Calea mocăniței pornea din pădurile situate la înălțimi de peste 700 de metri din vârfurile Munților Plopiș și străbătea Valea Iazului, cu suite și coborâșuri prin toți afluenții văii. Mocănița cu vagoanele pline de lemn poposea într-o zonă mărginașă a localității Iaz, pe drumul spre Făgetu de unde sutele de muncitori se aprovizionau cu alimente și bunuri necesare traiului de munte de la magazinele organizate de comunitatea evreiască din zonă. Apoi își continua drumul anevoios prin abur și fum, pe la mica așezare de la Preoteasa. Pleca apoi spre Boghiș, unde mai poposea câteva minute, și într-un final se oprea la celebra fabrică de cherestea din perioada interbelică de la Nușfalău, unde întregul material lemnos rezultat din tăierea fagului era descărcat din zecile de vagoane.

Fabrica de cherestea de la Nușfalău

Perioada de glorie a industriei lemnului din zona sud-vestică a județului Sălaj era confirmată și de apariția fabricii de cherestea de la Nușfalău. Fabrica era situată în apropiere de gara din Nușfalău, pentru ca vagoanele care porneau din valea Iazului și străbăteau înălțimile munțiilor Plopiș să poată descărca fagul tăiat la Făgetu de către slovaci. Fabrica era în plină dezvoltare. Se ocupa de prelucrarea materialului lemnos. Întâi, lemnul se fierbea în cazane, pentru a putea fi mai apoi modelat. Apoi se tăia și prelucra pentru traverse de cale ferată și podețe. În cadrul fabricii exista și o secție unde se construia mobilier pentru diferite utilități, de la birouri până la mobilier de uz casnic. Fabrica avea sute de muncitori, cu precădere din localitatea Nușfalău dar și din zonele limitrofe.

Ce a mai rămas din ce-am avut

Mocănița de la Iaz și fabrica de cherestea de la Nușfalău au dăinuit 28 de ani, timp în care s-a dezvoltat o puternică industrie a lemnului în sud vestul Sălajului. Lemnul din pădurile Iazului prelucrat la întreprinderea de la Nușfalău era apreciat atât în țară cât și peste hotare. Zona unde era amplasată fabrica era apropiată de granița nord-vestică cu Ungaria. În 1939, în momentul în care a început a doua conflagrație mondială, utilitatea mocăniței și a fabricii a fost schimbată, la fel ca restul fabricilor de pe teritoriul României. Mai marii vremii n-au mai avut nevoie de mobilă ci de armament pentru armata ungară, după cedarea Transilvaniei de Nord. Așa că au tranformat-o în fabrică de armament. Fabrica, la fel ca trenul ce străbătea sud-vestul județului, a fost însă naționalizată forțat în anul 1948. Acela a fost și momentul în care a început declinul industriei lemnului din zona Plopiș-Nușfalău.

Urmele unei civilizații a lemnului

În ziua de astăzi au rămas doar urmele unei civilizații a lemnului, care pare să fi dăinuit în sud-vestul Sălajului în urmă cu mii de ani, nu cu zeci. Declinul a început la 1948 când regimul Stalinist a fost instaurat în întreg teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic. Astăzi a rămas doar ruină. Mergând spre cascadele de la Iaz se mai pot vedea prin pădure urme ale ecartamentului elvețian. În zona Boghișului se mai observă, pe drumurile lăturalnice ale satului, urme din podețele pe care mocănița le străbătea în drumul spre Nușfalău.

Sursa: Graiul Sălajului

Plopiș

Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1227, când satul apare sub numele de Bozia-Gemelchen,

Iaz

Numele localităţii provine de la apelativul românesc iaz, adică „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” ori „derivaţie de rîu, spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În satul Iaz au existat mai demult mai multe mori de apă, de la iazurile acestora e probabil ca să provină numele localităţii.

Prima atestare documentară a satului Iaz este din anul 1342 sub denumirea de Jáz, voievoda ipsorum (olacorum) de Jazi et ceteri olaci de eadem, Jazi, Jaz. Satul în acea perioadă aparţinea de Cetatea Valcăului.

Satul Iaz este străbătut de Valea Iazului, care se desparte în sat în „Matcă” şi „Pârâul Racoviţă”. Valea Iazului are mai mulţi afluenţi, pârâiaşe care izvorăsc din Munţii Plopişului precum Valea Peştilor, Valea Uliului, Valea Şes. Pe Valea Uliului se află Pârâul Pălincii, unde în vechime sătenii se ascundeau de autorităţi să facă vestita pălincă de Iaz. Tot aici se află Fântâna Lăzuranilor.

Sursa: http://www.caietesilvane.ro/articole/2228/Iaz-satul-morilor-pe-apa.html

Făgetu 

Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1830, când satul apare sub numele de Valea Ungurului. Alte atestări documentare provin din anii 1850 Valia Ungureaszka, 1854 MagyarpatakValea ungurească, 1964 Făgetu.

Localitatea a fost înfiinţată prin colonizarea în zonă a slovacilor, de către împărăteasa austriacă Maria Tereza (1740-1780). Aceştia au fost aduşi din Slovacia pentru defrişarea pădurilor şi au primit ca răsplată locurile defrişate, pe care s-au aşezat.

CIMT Plopiș

Aceste fotografii vechi…

Aceste fotografii vechi au un farmec aparte și ne transpun într-o lume enigmatică, care putem spune că e pe cale de dispariție, despre care, unii dintre noi am auzit doar din cărți sau poveștile bunicilor.

Într-o lume în care aproape oricine are o cameră foto, obsesia pentru imagini este mai mare ca oricând. În urmă cu aproape un secol, însă, fotografia era ceva extrem de rar, iar cei mai mulți oameni nu erau fotografiați niciodată.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut mereu o fascinaţie pentru fotografie.  Imaginile de mai jos sunt adevărate mărturii ale modului în care trăiau oamenii în acele vremuri.

Crezi că cunoști pe cineva?

 

CIMT Plopiș

Festivalul Cireșelor 2018

S-a încheiat a III-a ediție a Festivalului Cireșelor de la Făgetu, comuna Plopiș. 

Mândri de peisajul din această zona a Sălajului, am vrut să afle cât mai mulţi ce frumuseţi se ”ascund” pe aceste meleaguri, ce tradiții și obiceiuri dăinuesc în zonă și cât de frumoase sunt toate acestea, puse la un loc.

Le mulțumim tuturor celor care ne-au vizitat, celor care ne-au sprijinit în organizarea acestui eveniment, partenerilor, voluntarilor și nu în ultimul rând comunității locale, fără de care acest eveniment nu ar fi avut loc.

 

CIMT Plopiș

Activități

Festivalul Cireșelor 2018

Tur ghidat cu bicicleta

Sâmbăta 23 iunie 2018 de la ora 9:00 la ora 12:00

Vă propunem participarea cu familia sau grup de prieteni la această activitate de recreere. În cadrul turului ghidat, se vor vizita obiectivele turistice marcate pe hartă, iar cei înscriși vor beneficia de gustări și suveniruri locale! Înscrierea este de 20 lei/persoană.

Cross-ul munților Plopiș 

Sâmbăta 23 iunie 2018 de la ora 9:30 la ora 12:00

Această acțiune va fi atât pentru minori, care vor avea o linie de finiș la 3 km, cât și pentru majori, care vor alerga pe distanța de aprox. 10 km. 
Vor fi zone de hidratare, precum și o ambulanță în caz de situații neplăcute. Participanții vor primi tricouri, apa și toate cele necesare unei bune organizări. Taxa de participare este de 25 lei/persoană.
 
Prânz tradițional
Sâmbăta 23 iunie 2018 de la ora 14:00 la ora 16:00
Prânz tradițional cu bucate alese pregătite după rețete locale. Masa se va servi la Făgetu, într-o locație pitorească.
Înscrierea este 20 lei/persoană.  
 
,, Clisă friptă-n botă ”
Sâmbăta 23 iunie 2018 de la ora 14:00 la ora 18:00
Distribuirea kit-urilor de fript clisă. Kit-ul include 1 bucată de clisă, o ceapă, pâine, brânză și o botă!
Prețul unui kit este de 10 lei/ bucată!
Facilități gratuite: – Zonă de parcare auto, Zonă de campare cort, Vetre de foc, Spațiu de joaca pentru copii ,,Sub Cireș”, Acces la expoziție fotografii vechi, Film în aer liber, Treasure hunting și multe alte surprize!
 
PROVOCARE:

Concurs de fotografie on-nline

Prezența în costum popular/ un articol vestimentar popular, pentru a marca ziua iei!

 

CIMT Plopiș