• 0260 671253
  • office@centruturisticplopis.ro

Category ArchiveLocuri de basm

MLAȘTINA ( turbăria, smârcul sau tinovul)

Mlaștina este un biotop caracterizat printr-un teren umed mlăștinos, un loc mocirlos (acoperit cu vegetație), un ochi de apă pe un teren mlăștinos. Din punct de vedere al reliefului, mlaștina se formează într-o depresiune de teren, fără scurgere, pe care se adună și stagnează apa într-un strat subțire, deseori nepermanent.

Ascunzând printre muşchi şi ierburi înalte una din puţinele plante carnivore din România, cu o adâncime de peste cinci metri şi o frumuseţe misterioasă ce a dat naştere mai multor legende, mlaştina de la Iaz, arie protejată de interes naţional cu specii rare de plante şi animale, este o poveste prea puţin spusă şi cunoscută de către iubitorii de natură de la noi şi de pretutindeni.

Când spui “mlaştină” gândul îţi zboară la terenuri instabile, ce pot înghiţi într-o clipă musafiri nepoftiţi ce au avut o clipă de neatenţie sau au făcut un pas greşit. La Iaz, lucrurile stau cu totul altfel, iar drumul recent asfaltat te duce aproape pe neobservate, către marginea satului, pentru a ajunge, câteva zeci de secunde mai târziu, la poarta improvizată din pari cu coaja albă, de mesteacăn, ce te anunţă că destinaţia finală este chiar în faţa ta.

Povestea rezervaţiei naturale de la Iaz începe undeva în Pleistocen, acum circa 10.000 de ani, atunci când, în urma unor alunecări de teren s-a format un lac, ce prin colmatare a dat naştere unei mlaştini ce are astăzi o suprafaţă de aproape o jumătate de hectar şi o adâncime maximă de 5,1 metri, potrivit unor cercetări din anii 80. Întreaga rezervaţie însă are o suprafaţă de 10 hectare şi a fost declarată arie protejată de interes naţional în anul 2000, pe baza unor studii ştiinţifice existente la data respectivă, în special studii asupra florei şi vegetaţiei, considerându-se că Mlaştina de la Iaz are o importanţă ştiinţifică.

Această rezervaţie se întinde pe o suprafaţă de 10 hectare, iar mlaştina, ca atare, nu este decât pe o suprafaţă de o jumătate de hectar. Arealul ce înconjoară mlaştina e considerat ca zonă de protecţie a acestui loc frumos şi interesant. Această mlaştină este o dovadă a istoriei evoluţiei din ultimii 10.000 de ani. Aici se poate descifra modul cum a evoluat vegetaţia, clima şi locuirea, prin polen, acesta acumulând în el de-a lungul vremii dovezi, după care s-a depus în mlaştină. Apa are o culoare maroniu-închisă, deoarece are un conţinut ridicat de oxizi de fier. Ceea ce este mai interesant aici este planta carnivoră Drosera Rotundifolia.

Un brâu de apă brodată cu săbii de stufăriş separă mlaştina de pământul tare din apropierea sa. Traversarea apei ce are o lăţime de circa doi metri nu este una facilă şi necesită o încălţăminte potrivită terenului mlăştinos, singurul sprijin fiind crengile de alun sau mesteacăn, de care te poţi prinde sau pe care poţi călca pentru a ajunge pe covorul de muşchi al mlaştinii. Odată ajuns aici, piciorul se scufundă până aproape la gleznă în terenul moale, iar ideea că sub stratul de muşchi se află cinci metri de apă poate da frisoane celor slabi de înger. Efortul îţi este însă răsplătit iar frica se domoleşte atunci când, după câteva minute de căutări dirijate, Drosera Rotundifolia, una din puţinele plante carnivore din România, îşi face apariţia, timidă, printre iarba înaltă şi abundenţa de diferite specii de muşchi. Exemplarele descoperite sunt mici, cât unghia, însă mă consolează gândul că esenţele tari se ţin în flacoanele mici, iar admirarea unei plante carnivore în habitatul ei natural este, cu siguranţă, un fapt cu care nu mulţi se pot lăuda.
Drosera Rotundifolia este o specie ocrotită, plantă carnivoră ce consumă aproximativ 50 de insecte pe an. Frunzele au pe suprafaţa lor numeroşi peri glandulari cu rol în digerarea insectelor. Perişorii, numiţi şi tentacule, secretă substanţe lipicioase care se adună sub forma unor picături strălucitoare de rouă, de unde vine şi denumirea plantei. O insectă care se aşează pe o frunză a acestei plante se lipeşte de perii ce se încolăcesc în jurul ei. Perii secretă un suc lipicios, abundent, care sufocă insecta. Ea este apoi digerată de anumite enzime timp de câteva zile.

Nicolae Bodea, e nerăbdător să împărtăşească şi altora povestea rezervaţiei, a proiectului european prin care s-a dorit conservarea şi conştientizarea oamenilor privind importanţa ei, dar mai ales legendele despre mlaştină şi împrejurimile ei auzite de la bunici şi străbunici.

“În zonă circulă mai multe legende despre mlaştină. O legendă pe care am auzit-o eu de la bunica mea spune că aici, pe vremuri, a fost o perioadă foarte secetoasă. Au secat toate văile, iar în sat nu mai era strop de apă, decât aici, în zona mlaştinii. Oamenii au venit cu mic cu mare, s-au mobilizat şi au tăiat un canal ca să dea drumul apei din mlaştină în sat, pentru animale. Când credeau că au terminat lucrul, s-a pornit o furtună, o vijelie cu tunete şi fulgere. Pe toţi i-a fugărit de aici şi nu s-au mai apropiat de mlaştină, fiindcă o consideră ceva sacru pentru comunitate. Atunci a intrat, aşa, o spaimă în oameni, cum că nu au voie să intervină.

O altă legendă spune cum au luat naştere băile care au fost aici, la Iaz, şi care foloseau apă din mlaştină. Legenda spune că aici s-a înecat o păstoriţă cu turma ei. Într-o zi, turma speriată a intrat direct în mlaştină, iar ciobăniţa a intrat şi ea după turmă. Mlaştina a înghiţit atât fata cât şi turma. Oamenii din sat au venit, tineri şi bătrâni, să caute trupul fetei măcar. Nu l-au găsit, deşi căutările au durat mai multe zile. Au venit şi bătrâni cu cârje, care după o săptămână de stat cu picioarele în apa mlaştinii au simţit că picioarele nu-i mai supără. Atunci şi-au dat seama că apa este bună pentru tratarea unor boli”, povesteşte cel ce ocupă şi funcţia de administrator public al primăriei Plopiş.

“Peisajele desprinse dinspre culmile Plopişului, rezervaţia naturală “Mlaştina de la Iaz” şi nu în ultimul rând obiceiurile şi folclorul zonei bine conservate, fac din Plopiş una dintre cele mai atractive comune ale judeţului Sălaj. Comuna aparţine microregiunii Valea Barcăului, care cuprinde alte 10 comune. Pe teritoriul acestor comune se află încă două arii protejate de interes naţional – Rezervaţia Peisagistică Tusa – Barcău din comuna Sîg şi Pădurea Lapiş-Nuşfalău”, se arată în planul de management.

Câte dintre aceste plante sau animale le va putea găsi sau recunoaşte un turist în rezervaţia naturală şi mlaştina de Iaz e greu de spus, însă frumuseţea zonei poate fi admirată, cu siguranţă, de orice profan într-ale biologiei, botanicii sau entomologiei.

Prelucrare din Magazin Sălăjean – 5 septembrie 2013

FESTIVALUL CIREȘELOR 2019

Ediția a IV-a, 23 iunie 2019, Făgetu – Plopiș – Sălaj

Suntem onorați să vă adresăm invitația de a participa la „Festivalul Cireșelor” – Ediția IV-a, eveniment ce va avea loc duminică, 23 iunie în localitatea Făgetu.

În speranța că programul dumneavoastră  vă permite, vă așteptăm cu drag!

         

Cu deosebit respect,

Primar, 

Criste Nicolae

PROGRAMUL EVENIMENTULUI:

Ora 9.00 – 13.00HAI-HUI prin Munții Plopișului

                            – Tur ghidat cu bicicleta – 17 km

                             – Cross-ul Munților Plopiș – 5,2 km

Ora 13.00 – 13.30 – Pauza de masă

Ora 13.30 – Deschidere oficială

Ora 13.45 – 14.00 – Școala Gimnazială Făgetu

Ora 14.00 – 14.10 – Grădinița Iaz

Ora 14.10 – 15.00 – Ansamblul folcloric „Șacanka și Șacane” din Slovacia

Ora 15.00 – 16.00 – Ansamblul „Someșul” Jibou

Ora 16.00 – 16.20 –  Ansamblul „Terbete”

Ora 16.20 – 16.50  – Soliștii vocali:

  • Denisa Prunean
  • Diana Hărăstășan
  • Lorena Chiorean
  • Geanina Monica Sabou
  • Oana Sabău
  • Silvana Pocola

Ora 16.50 – 17.05 – Ansamblul „Cerovina” – Valea Cerului

Ora 17.05 – 19.00 – Ansamblul Folcloric „Meseșul” – invitat special Cornel Borza

Ora 19.00 – 20.00Sergiu Chirilă and Band

Prezentator : Diana Gherman

Organizatori:                                                                                                                  

Primăria Comunei Plopiș

Centrul de Informare și Marketing Turistic Plopiș

Parteneri:

 

 

 

 

 

HAI–HUI prin Munții Plopișului

– invitație la mișcare –  călare (pe biciclete) sau pe jos (cross)

într-o frumoasă poveste de vară!

O zi de vară cu voie bună, locuri frumoase, motive și gusturi tradiționale, în care ne-am propus să vă oferim ocazia de a vă bucura de natură printr-un tur ghidat cu bicicleta, sau un cross  ( probă sportivă de alergare ) într-o atmosferă deosebită, în care să redescoperim tradiții și gusturi păstrate de oamenii din această zonă.

Această poveste o punem la cale duminică 23 iunie de la ora 09:00, în Făgetu, comuna Plopiș din județul Sălaj.

În traseul poveștii noastre am cuprins câteva surprize faine care sperăm să fie pe placul dumneavoastră!

Nu vor lipsi peisaje minunate, obiceiuri și oameni faini, precum și gustoasele cireșe amare pe care doar la Făgetu le găsești.  

 Înscrierile sunt deschise online, pe pagina  – www.centruturisticplopis.ro, ultima zi de înregistrare fiind vineri 21 iunie 2019 – ora 24:00.

 Turul cu bicicleta este o cursă necompetitivă, pe un traseu unic de aproximativ 17 kilometri, deschis tuturor participanților indiferent de abilități.

Cross-ul Munților Plopiș este o cursa de alergare pe asfalt și teren variat, necompetitivă, pe un traseu de aproximativ 5,2 km dedicat familiilor și prietenilor.

Te așteptăm duminica 23,06,2019, dimineața, de la ora 9:00, în fața bisericii din Făgetu, comuna Plopiș!

 

 

Copacul

Stejarul, un arbore foarte rezistent, cunoscându-se exemplare, care au supravieţuit de-a lungul multor secole, are o îndelungată istorie de utilizare ca medicament.

Este un arbore cu o coroană largă, neregulată a cărei circumferinţă grandioasă poate măsura până la 12 m, având ramuri puternice, bine dezvoltate. Are tulpina dreaptă, înaltă de până la 45 m. Înflorirea are loc în lunile aprilie-mai. Frunzele au aspect caracteristic având 5-7 perechi de lobi rotunjiţi. La fel de caracteristice sunt şi fructele, ghindele în formă de ou şi care se coc de toamna. Scoarţa este de culoare brun-închis, adânc brăzdată. 

De Paşte

 Fiecare lună de primăvară are ceva specific ce o face potrivită pentru anumite tipuri de activităţi.

Sfintele Sărbători de Paşte sunt aşteptate cum se cuvine, după o veche rânduială, pe care sătenii comunei o respectă cu sfinţenie. 

După slujba din biserică, masa în familie cu mâncarea şi obiceiurile specifice acestei sărbători, am ieşit prin împrejurimile comunei, la o scurtă mişcare şi „reâncărcarea bateriilor.” 

Nu este nevoie de mult pentru a te încărca de primăvară. Trebuie doar să petreci timp în mijlocul ei, la pădure, pe pajişti, pe dealuri, oriunde, dar afara!

Ultima moară din Iaz?

”Numele localităţii provine de la apelativul românesc iaz, adică „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” ori „derivaţie de rîu, spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În satul Iaz au existat mai demult mai multe mori de apă, de la iazurile acestora e probabil ca să provină numele localităţii.” 

sursa – www.enciclopediaromaniei.ro

Primăvara în pădure

Te-ai întrebat vreodată cum se simte primăvara în pădure? Oare poți simți mișcarea fiecărui mugur de pe crengi, care se luptă să îmbobocească? Oare se simte freamatul fiecări flori care dorește să își scoată capul din zapadă? Oare te poți conecta cu adevarat la întreaga rețea de viață a pădurii, simțind prin propriile vene cum totul renaște?

Unde poate fi mai frumos spectacolul primăverii decât în pădure! După ce toate au hibernat în liniştea iernii, primăvara şi-a trecut pe deasupra vălul său magic şi toate au început să înverzească şi să înflorească! Şi vietăţile au început să mişune, iar cântecul păsărelelor se aude la tot pasul. În curând vom căuta umbra codrului şi liniştea neasemuită a pădurii, departe de toată agitaţia stresantă a oraşului.

Mlaștina de la Iaz

Mlaştina formată prin alunecări de teren de acum 8-10.000 de ani, dispune de un strat de depuneri de polen, purtători de informaţii. Este o adevărată comoară pentru cercetătorii care studiază evoluţia pădurilor în ultimii 10.000 de ani.

Pe suprafaţa mlaştinii a fost identificat muşchiul de turbă, planta carnivoră Roua cerului şi un număr mare de gândaci, printre care şi o noutate pentru fauna ţării noastre.

În jurul mlaştinii se dezvoltă arbori seculari cu aspect de parc dendrologic. Apa, de culoare maronie-negricioasă, călduţă cu proprietăţi terapeutice, a fost apreciată înainte de 1989.

Aici au funcţionat Băile Iaz recomandate celor cu afecţiuni reumatice şi cu boli ai sistemului nervos periferic. Acum micro-staţiunea de odinioară este în paragină, în câţiva ani va fi înghiţită de mlaştină.

Curajoşii se pot apropia de luciul misterios al apei negricioase, unde vor avea parte de peisaje inedite.

Mlaştina Iaz este o rezervaţie naturală floristică, faunistică, paleontologică şi peisagistică, cu suprafaţă de zece hectare şi o adâncime a mlaştinii de 5,1 metri.

Galerie foto 10 feb. 2019! 

În așteptarea primăverii

Iarna începe să-și piardă din puteri lăsând loc primăverii. Ca urmare a creșterii temperaturilor, plantele și animalele ies din starea de hibernare în care s-au aflat toată iarna. Copacii încep să pompeze sevă înspre ramuri pentru a produce frunze, flori și lăstari noi. Plantele care  provin din bulbi își au energia înmagazinată în bulb, iar odată cu încălzirea vremii încep să formeze frunze și flori – cum este cazul ghioceilor.

Primăvara începe oficial cu ziua de 1 martie. Anul acesta, însă, primăvara ne-a făcut numai cu ochiul, acum la început de februarie, dar este posibil încă să se ascundă și să facă loc gerului și viscolului. Dar nu-i nimic. Până când se decide să se lase văzută și admirată în deplinătatea ei, noi vom merge cu gândul către amintiri din alte primăveri, pe care le-am trăit deja.

Și dacă viața stă mereu sub semnul primăverii, atunci să ne bucurăm de soare, de lumina primăverii și de ce ne oferă natura în acest anotimp miraculos!

“Primăvara este când îți vine să fluieri chiar dacă pantofii îți sunt plini de nămol”. (Doug Larson)

Dealul Cucleu

Cercetare arheologică:

Stațiunea arheologică cercetată se află la NV de centrul localității, la cca. 500 m N de pârâul „Valea Mare”. Este vorba despre un promontoriu mai greu accesibil pe laturile sudică, vestică, respectiv estică, dar bine articulat de dealurile aflate la N de pârâul amintit, printr-o amplă şa de legătură. Stațiunea este cunoscută din vara anului 1997 când a fost descoperită cu ocazia unei privegheze de către colegii Sanda şi Dan Băcueţ-Crişan de la Muzeul din Zalău. În momentul debutului sondajelor arheologice o porţiune din versantul sud-vestic al dealului era vizibil afectată de eroziunea naturală şi de acţiunea oamenilor. În acest sector ne-am propus să începem investigarea arheologică deoarece în profilul martorului de eroziune era vizibil un strat de cultură din care au fost adunate materiale arheologice în repetate rânduri. Ne-am propus pentru început lămurirea apartenenţei culturale a locuirii şi obţinerea unor date referitoare la stratigrafia sitului în acest sector. Iniţial a fost deschisă o casetă (C. 1) cu dimensiunile de 4 x 3,5 m, iar apoi o alta (C. 2) de 4 x 1,5 m aflată 1 m NV de prima. Nevoile financiare (şi lipsa mâinii de lucru) nu au permis sondaje mai ample în această primă etapă. Din păcate, s-a putut constata că în acest sector stratul de cultură a fost distrus cu ocazia unor lucrări vechi de terasare a versantului pentru viticultură. S-a păstrat un strat de cultură doar pe porţiunea dintre terase (unde nu s-a intervenit mecanic), dar având aspectul unor scurgeri produse probabil în momentul executării lucrărilor respective. Acest strat a fost mai bine evidenţiat în profilul nordic casetei C. 1 şi în caseta C. 2. În acest strat a apărut majoritatea covârşitoare a materialelor arheologice. 

Ceramica reprezintă categoria cea mai bine reprezentată numeric. Este vorba însă doar de fragmente de dimensiuni reduse, puţine exemplare pretându-se la o restaurare parţială. Datorită caracteristicilor solului (acid şi umed) majoritatea fragmentelor sunt prost păstrate. În cazul categoriei de uz comun avem de-a face cu vase de provizii de dimensiuni medii cu buza uşor răsfrântă, lucrate dintr-o pastă omogenă, bine arsă. Drept degresant s-au utilizat în acest caz pietriş şi bucăţi de mică iar suprafeţele nu sunt finisate (în majoritatea cazurilor aceste vase au o suprafaţă zgrunţuroasă). Decorul acestei categorii se reduce la alveole pe marginea răsfrântă a buzei sau la brâuri alveolate dispuse imediat sub buză. Într-un caz avem de-a face cu un decor de linii incizate în zig-zag dispuse pe interiorul buzei. Ceramica categoriei fine este lucrată dintr-o pastă omogenă, bine arsă, În amestec cu nisip fin şi paiete de mică. Suprafeţele sunt de obicei netezite, dar slipul a dovedit o slabă aderenţă. Apar mai ales străchini-castroane, chiar şi un exemplar cu buza lobată, dar sunt bine reprezentate şi aşa numitele ulcele (Chidioşan). Decorul acestei categorii este mai bogat, vădind totuşi o accentuată „lipsă de inspiraţie”. Apar mai ales caneluri oblice, de diferite lăţimi, precum şi benzi haşurate „în reţea” sau simplu cu linii înclinate, precum şi triunghiuri realizate din linii incizate. Un element important îl reprezintă apariţia decorului tip „besenstrich ” precum şi a celui realizat în tehnica „kammstrich” pe câteva fragmente. În afara fragmentelor ceramice mai sus descrise au fost descoperite un fragment de rotiţă din lut şi un aşa numit „cap de băţ”. O singură piesă de metal a fost descoperită în campania anului 2001- o dăltiţă plată din bronz (L – 4,6 cm, l max. – 1cm), asemănătoare celei descoperite în nivelul 2 al aşezării de la Derşida „Dealul lui Balota”. 

Sursa:  Cronica cercetărilor arheologice din România

Magia toamnei

Am pornit fără să ştiu exact unde merg, dar cu gândul de a surprinde în câteva poze, culorile toamnei. Curcubeele acelea de frunze, dar nu pe marginea unei străzi din oraş, ci undeva în mijlocul naturii, departe de zgomot, departe de confortul acela care te face să ai impresia ca el e cel mai important şi pentru care, fără să-ţi dai seama, îţi pierzi timpul şi sufletul şi viaţa uneori.
Toamna deja şi-a intrat serios în rol şi padurile de fag din Mulţii Plopiş sunt parcă vopsite de un copil, în roşu, galben şi portocaliu. Printre goruni, stejari, sau fagi însă, brazi invidioşi parcă pe culorile calde stau totuşi drepţi.
Fiecare anotimp are frumuseţea lui, natura se metamorfozează de fiecare dată…la fel cum, fiecare etapă a vieţii omului are frumuseţea ei. Frunzele ce cad, simfonia de culori, nostalgia inimii, parfumul roadelor… fac parte din miracolul naturii.
Atâtea mistere se ascund sub mantia ei ruginie şi atâtea minuni se petrec…Uneori, „ea” este o “vară” întârziată.

Iaz, satul morilor pe apă

Peisaje ce par rupte dintr-o poveste, mirosul pădurilor de brad, rezervaţia naturală „Mlaştina de la Iaz”, „Băile Iaz” – băi cunoscute pentru efectele lor terapeutice, obiceiurile şi folclorul zonei bine conservate şi nu în ultimul rând „Muzeul de Artă Populară al Ligiei Alexandra Bodea”, fac din satul Iaz una dintre cele mai atractive sate ale judeţului Sălaj. Satul Iaz aparţine de comuna Plopiș, aşezat în partea de sud-vest a judeţului Sălaj.

Satul Iaz este străbătut de Valea Iazului, care se desparte în sat în „Matcă” şi „Pârâul Racoviţă”. Valea Iazului are mai mulţi afluenţi, pârâiaşe care izvorăsc din Munţii Plopişului precum Valea Peştilor, Valea Uliului, Valea Şes. Pe Valea Uliului se află Pârâul Pălincii, unde în vechime sătenii se ascundeau de autorităţi să facă vestita pălincă de Iaz.

Valea Iazului se varsă în râul Barcău pe teritoriul localităţii Boghiş.

Trebuie menţionat faptul că satul a fost împărţit în două părţi: Iazul de Jos şi Iazul de Sus („Felső”, „Alsó”), ambele corespund Iazului din zilele noastre. De altfel azi se disting trei părţi: Iazul de Sus sau Groşi, Iazul de Jos împărţindu-se şi el în două părţi – Iaz şi Cehal.

Ipoteze privind originea numelui Iaz – toponimul este identic cu apelativul românesc iaz „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” sau „derivaţie dintr-un râu spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În localitatea Iaz au existat înainte mai multe mori pe apă (Viluchi, Neoachi, Teofil şi a Torji), dar şi piuă şi fierăstrău (a Torji).

Autor: Cristian Borz

Sursa: http://www.caietesilvane.ro/articole/2228/Iaz-satul-morilor-pe-apa.html

Moara ocupa un element aparte în cadrul comunităţii săteşti, precum crâşma, aşteptând rândul la măcinat, ţăranii aflau ultimele veşti din sat, pe care apoi le comentau fiecare după puterile sale.

Istoria uitată

În jurul anului 1920 s-a decis să se investească în industria prelucrării lemnului. Datorită comunității numeroase de slovaci care erau cunoscuți drept buni tăietori de lemne, firma elvețiană La Roche a decis să investească în zona Făgetu (comuna Plopiș). În 1920 a fost construită pe ruta Iaz-Nușfalău mocănița care transporta lemnul tăiat de slovaci spre fabrica de cherestea de la Nușfalău.

Traseu anevoios prin pădure

Traseul mocăniței era unul anevoios. Ecartamentul îngust măsura 30 de kilometri și era parcurs de locomotivă cu abur rezultat din arderea lemnului cu care era alimentată. Calea mocăniței pornea din pădurile situate la înălțimi de peste 700 de metri din vârfurile Munților Plopiș și străbătea Valea Iazului, cu suite și coborâșuri prin toți afluenții văii. Mocănița cu vagoanele pline de lemn poposea într-o zonă mărginașă a localității Iaz, pe drumul spre Făgetu de unde sutele de muncitori se aprovizionau cu alimente și bunuri necesare traiului de munte de la magazinele organizate de comunitatea evreiască din zonă. Apoi își continua drumul anevoios prin abur și fum, pe la mica așezare de la Preoteasa. Pleca apoi spre Boghiș, unde mai poposea câteva minute, și într-un final se oprea la celebra fabrică de cherestea din perioada interbelică de la Nușfalău, unde întregul material lemnos rezultat din tăierea fagului era descărcat din zecile de vagoane.

Fabrica de cherestea de la Nușfalău

Perioada de glorie a industriei lemnului din zona sud-vestică a județului Sălaj era confirmată și de apariția fabricii de cherestea de la Nușfalău. Fabrica era situată în apropiere de gara din Nușfalău, pentru ca vagoanele care porneau din valea Iazului și străbăteau înălțimile munțiilor Plopiș să poată descărca fagul tăiat la Făgetu de către slovaci. Fabrica era în plină dezvoltare. Se ocupa de prelucrarea materialului lemnos. Întâi, lemnul se fierbea în cazane, pentru a putea fi mai apoi modelat. Apoi se tăia și prelucra pentru traverse de cale ferată și podețe. În cadrul fabricii exista și o secție unde se construia mobilier pentru diferite utilități, de la birouri până la mobilier de uz casnic. Fabrica avea sute de muncitori, cu precădere din localitatea Nușfalău dar și din zonele limitrofe.

Ce a mai rămas din ce-am avut

Mocănița de la Iaz și fabrica de cherestea de la Nușfalău au dăinuit 28 de ani, timp în care s-a dezvoltat o puternică industrie a lemnului în sud vestul Sălajului. Lemnul din pădurile Iazului prelucrat la întreprinderea de la Nușfalău era apreciat atât în țară cât și peste hotare. Zona unde era amplasată fabrica era apropiată de granița nord-vestică cu Ungaria. În 1939, în momentul în care a început a doua conflagrație mondială, utilitatea mocăniței și a fabricii a fost schimbată, la fel ca restul fabricilor de pe teritoriul României. Mai marii vremii n-au mai avut nevoie de mobilă ci de armament pentru armata ungară, după cedarea Transilvaniei de Nord. Așa că au tranformat-o în fabrică de armament. Fabrica, la fel ca trenul ce străbătea sud-vestul județului, a fost însă naționalizată forțat în anul 1948. Acela a fost și momentul în care a început declinul industriei lemnului din zona Plopiș-Nușfalău.

Urmele unei civilizații a lemnului

În ziua de astăzi au rămas doar urmele unei civilizații a lemnului, care pare să fi dăinuit în sud-vestul Sălajului în urmă cu mii de ani, nu cu zeci. Declinul a început la 1948 când regimul Stalinist a fost instaurat în întreg teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic. Astăzi a rămas doar ruină. Mergând spre cascadele de la Iaz se mai pot vedea prin pădure urme ale ecartamentului elvețian. În zona Boghișului se mai observă, pe drumurile lăturalnice ale satului, urme din podețele pe care mocănița le străbătea în drumul spre Nușfalău.

Sursa: Graiul Sălajului

Plopiș

Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1227, când satul apare sub numele de Bozia-Gemelchen,

Iaz

Numele localităţii provine de la apelativul românesc iaz, adică „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” ori „derivaţie de rîu, spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În satul Iaz au existat mai demult mai multe mori de apă, de la iazurile acestora e probabil ca să provină numele localităţii.

Prima atestare documentară a satului Iaz este din anul 1342 sub denumirea de Jáz, voievoda ipsorum (olacorum) de Jazi et ceteri olaci de eadem, Jazi, Jaz. Satul în acea perioadă aparţinea de Cetatea Valcăului.

Satul Iaz este străbătut de Valea Iazului, care se desparte în sat în „Matcă” şi „Pârâul Racoviţă”. Valea Iazului are mai mulţi afluenţi, pârâiaşe care izvorăsc din Munţii Plopişului precum Valea Peştilor, Valea Uliului, Valea Şes. Pe Valea Uliului se află Pârâul Pălincii, unde în vechime sătenii se ascundeau de autorităţi să facă vestita pălincă de Iaz. Tot aici se află Fântâna Lăzuranilor.

Sursa: http://www.caietesilvane.ro/articole/2228/Iaz-satul-morilor-pe-apa.html

Făgetu 

Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1830, când satul apare sub numele de Valea Ungurului. Alte atestări documentare provin din anii 1850 Valia Ungureaszka, 1854 MagyarpatakValea ungurească, 1964 Făgetu.

Localitatea a fost înfiinţată prin colonizarea în zonă a slovacilor, de către împărăteasa austriacă Maria Tereza (1740-1780). Aceştia au fost aduşi din Slovacia pentru defrişarea pădurilor şi au primit ca răsplată locurile defrişate, pe care s-au aşezat.

Aceste fotografii vechi…

Aceste fotografii vechi au un farmec aparte și ne transpun într-o lume enigmatică, care putem spune că e pe cale de dispariție, despre care, unii dintre noi am auzit doar din cărți sau poveștile bunicilor.

Într-o lume în care aproape oricine are o cameră foto, obsesia pentru imagini este mai mare ca oricând. În urmă cu aproape un secol, însă, fotografia era ceva extrem de rar, iar cei mai mulți oameni nu erau fotografiați niciodată.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut mereu o fascinaţie pentru fotografie.  Imaginile de mai jos sunt adevărate mărturii ale modului în care trăiau oamenii în acele vremuri.

Crezi că cunoști pe cineva?

 

Sub pământ

 O zi frumoasă de primăvară, o nouă excursie în împrejurimile comunei Plopiş. Între cele două sate – Plopiş şi Iaz – se află un deal care nu pare a fi cu nimic mai special decât oricare altul din această zonă.

Totuşi în această perioadă, când vegetaţia este încă la începutul perioadei de creştere am observat ceva neobişnuit pe acest deal.

Cred că aici, în pământul de pe această culme se află cea mai harnică comunitate de cârtiţe.

Sub pământ, locuinţa lor este un adevarat palat, cu multe încăperi, cu tuneluri largi, cu camere de popas din loc în loc. Odaia de dormit  şi-o fac de obicei într-un loc mai ferit, în dreptul unor tufişuri și nu în locul unde se înalţă muşuroiul.

Galeriile, răsfirate pe suprafeţe mari, sunt drumuri săpate ca să-şi caute hrana. Nu se ating de rădăcinile buruienilor întâlnite în cale, fiind o specie carnivoră în toată puterea cuvântului. Mâncarea ei constă din larve de insecte, din râme sau insecte care trăiesc în pamânt.

Uneori găseşte mâncare mai din belşug, alteori mai puțină. Ca să aibă oricând cu ce să se sature, își face rezerve, undeva în drumul tunelurilor. Acolo, într-o gropiță anume săpată, adună râme multe, cărora le face o operație chirurgicală ca să nu mai poată fugi în pamânt. Le retează capetele, iar  până ce le cresc la loc, le vine rândul la înghițit. Are, în acest fel, râme proaspete oricând vrea.

Trupul e o maşină vie pentru săpat tunele. Drept sfredel serveşte botul ascuţit, cu un zgârci la vârf, ce-i dă mai multă tărie. Ca sape servesc labele de dinainte, scurte, vânjoase, date-n lături, cu unghii ascuţite, lungi, adevăraţi dinţi de greblă. Cu labele de dinapoi azvârle ţărâna ieşită din săparea canalelor.

Cârtiţa (Talpa europaea) îşi duce viaţa în cotloane subpământene, tuneluri ramificate, cu răsuflători în dreptul muşuroaielor.

Pe acest deal, sub pământ, aceste animale și-au construit o adevărată metropolă, unde trăiesc probabil, cele mai harnice cârtițe din România!

 

Primăvara în mlaştină

Nimic nu-i mai frumos la început de primăvară decât natura care explodează în mii de nuanțe de verde și zeci de alte culori, în parfumuri delicate și emoții subtile.

Ne-am obişnuit ca natura să ne ofere constant creaţii ale sale extrem de ciudate, iar datorită lor trăim într-o lume mai frumoasă, mai plină de culoare, mai veselă.

Azi am ieşit în prima plimbare din acest an la Mlaştina de la Iaz, după multe zile în care am aşteptat să vină primăvara cu adevărat.

Cred că cel mai evident mod prin care suntem inundaţi de primăvară şi sentimentele pe care le aduce cu sine este prin apariţia florilor specifice sezonului.

Am lăsat maşina undeva la marginea satului şi am luat-o pe jos. Primăvara, pădurea este de o rară frumuseţe, raze de soare, adieri blânde de vânt, ciripit voios de păsărele, totul te face să simţi că trăieşti cu adevărat.

În aproximativ 1 oră, grupul nostru de 4 persoane, cea mai mica de 3 ani şi un pic, iar cel mai ”demult” de aproape 70 de ani, am simţit magia primăverii în pădure.

Şi dacă se spune că pădurea este un izvor de sănătate şi voie bună, cu siguranţă noi ne-am întors mai plini de viaţă şi cu speranţa că în cel mai scurt timp vom ieşii din nou să vedem şi alte lucruri minunate pe care acest anotimp le crează.

O mică galerie foto din această plimbare…

Ca-n povești! Ghiocei, luște sau viorele

Turiștii care ajung într-un colț al naturii din vestul țării, în această perioadă, au parte de o imagine incredibil de frumoasă, care pare desprinsă din basme. În pădurile Munților Plopiș, pot fi admirate aceste flori de primăvară, care așteaptă răbdătoare topirea zăpezii, iar la primele raze de soare își fac apariția cu gingășie și timiditate. Astfel, în aceste momente, o parte a pădurilor aflate în Munții Plopiș, este plină cu ghiocei, luște și viorele care și-au făcut loc printre frunzele uscate și au înflorit. Rugăm drumeții care ajung aici să calce cu grijă ca să nu distrugă gingașele plante, vestitoare a primăverii în cultura tradițională.

Casa Birăiții din Iaz

Cunoscută sub numele de Casa Birăiţii, ea a fost construită de Lupou Dumitru (a Vilii) la începutul anilor 1900 şi a fost înregistrată în Registrul Comunei Plopiş în anul 1918.

Cel care a construit casa, Lupou Dumitru, a fost primar al comunei Plopiş timp de 25 de ani consecutiv, între 1910-1935 (aşadar, atât în perioada Imperiului Austro-Ungar, cât şi după înfăptuirea Marii Uniri de la 1918), până la moartea sa în anul 1935. Casa este denumită Casa Birăiţii deoarece, în limba maghiară, la primar i se mai spunea şi birău, iar acesta decedând, oamenii îi spuneau soţie văduve ,,birăiţa”.

După cum rezultă din Monografia Comunei Plopiş: ,,O figură luminoasă a acestei perioade a fost primarul comunei Plopiş, Lupou Dumitru, a Vilii, care a activat ca primar timp de 25 de ani şi care a fost iniţiatorul construirii localului şcolar. În ziua de 16 august 1935 a fost o zi de mare doliu pentru comună, deoarece a încetat din viaţă acest harnic om la a cărui înmormântare, în semn de preţuire, a participat atât prefectul judeţului Sălaj, dr. Gurzau Mihail, cât şi deputatul de Sălaj, Emil Lobonţiu” (Monografia Sanitară a Comunei Plopiş, 1938). Menţionăm faptul că primarul era membru al Partidului Naţional Liberal.

Cei care au locuit în această casă au fost: Lupou Dumitru (1879-1935), fiul lui Lupou Gavril şi al Floarei, născută Cote – prima soţie; a doua soţie – LUPOU ANA (a Toduţului). Copii: Lupou Dumitru născut în 11.12.1924, decedat în

03.03.2005; Lupou Ana, căsătorită Moise, a Mitrului Şofronii, născută în 1918, decedată; Lupou Floriţa, căsătorită Noje, născută în 1921, decedată; Lupou Dumitru, cel care la moartea tatălui său, în anul 1935, avea vârsta de 11 ani, a rămas în casa părintească împreună cu mama sa şi s-a căsătorit cu Moise Ana (a Borlanului), născută în anul 1922, verişoară primară cu Bodea Alexandru, bunicul Ligiei Alexandra Bodea. Căsătoria lor a avut loc în data de 10 februarie 1944.

În urma căsătoriei celor doi s-au născut patru copii, care au crescut în aceasta casă, după cum urmează:

  1. Lupou Dumitru, născut în data de 10.03.1945, căsătorit cu Laslău Floare (a Hireanului), care au un copil – Lupou Dumitru;
  1. Lupou Maria, născută în 1950, căsătorită cu Moise Petru (a Traianului Tideri), care au un copil – Moise Jenica (căsătorită Chiba);
  1. Lupou Gavril, născut în data de 21.07.1955, căsătorit cu Lupou Stela (a Bocuţii), născută în anul 1959, care la rândul lor au doi copii: Lupou Marius Gavril, născut în anul 1985, asistent universitar, şi Lupou Maria Alexandra, născută în anul 1989, studentă la farmacie.
  1. Lupou Floare, născută în anul 1956, căsătorită cu Lupou Florian (a Mitrului Ili) care au trei copii: Lupou Florian, născut în 1975, căsătorit cu Gal Florentina din Iaz; Lupou Dumitru, născut în anul 1976, căsătorit cu Mal Gabriela din Plopiş; Lupou Nicolae, moştenitorul casei, în 1983.

Casa a fost locuită de la construcţia ei până în anul 2005, când a decedat fiul celui care a construit-o şi care a lăsat-o moştenire nepotului Lupou Dumitru, născut în anul 1976.

În anul 1944, în aceasta casă s-a instalat comandamentul german, în jur de şase luni, format din trei ofiţeri care aveau legatură telefonică cu Primaria Plopiş şi cu aerodromul din Pădurea Lapiş. Ofiţerii germani erau foarte politicoşi. Dacă aveau nevoie de ceva, băteau la uşa gazdei şi aşteptau să li se deschidă. Solicitau ce aveau nevoie şi plăteau pe loc. După retragerea lor, a rămas ca amintire de la ei o oală nemţească, în care s-a mai gătit peste 35 de ani.

După război, în această casă au locuit foarte mulţi intelectuali ce s-au perindat prin comuna Plopiş, profesori la Şcoala din Plopiş, doctori, ingineri, dintre care îi amintim pe: doctorul Puşcaş Ioan, care şi-a început activitatea la Dispensarul uman din Plopiş şi care a ajuns profesor, academician, fiind creatorul medicamentul Ulcosilvanil; profesorul de matematică Pantelimon; profesorul de muzica Labou Nicolae; învăţătoarea Laboş Maria, care s-a căsătorit cu Fuciu Ioan, şef de post; doctorul veterinar Cordoş Ioan şi mulţi alţi intelectuali care au fost gazduiti şi ospătaţi în această casă.

În anul 2012, Casa Birăiţii din Plopiş, cu nr. 180, a fost cumpărată de familia Bodea Alexandru din localitatea Iaz şi relocată la nr. 63, în perimetrul Muzeului Ligiei Alexandra, de o echipă de muncitori din comuna Boghiş, conduşi de Szilaghyi Csaba şi Lukaci Jozsef, care au demontat şi reconstruit casa.

  • Toate informaţiile din acest text ne-au fost puse la dispoziţie de dl. Bodea Alexandru.

Comuna Plopiş, aşezată în partea sud-vestică a judeţului Sălaj, la limita cu judeţul Bihor, cuprinde o bună parte a Munţilor Plopişului. Cu o populaţie de 2985 locuitori în 1992 şi 1765 locuitori în 2002, comuna se compune din satele: Plopiş, Făgetu şi Iaz.

Plopiş, sat reşedinţă a comunei cu acelaşi nume, a fost atestat în anul 1227 cu numele de Bozia-Gemelchen. Avea în 1992 populaţia de 1496 locuitori şi în 2002 de 1169 locuitori.

Făgetu, sat component al comunei Plopiş, atestat documentar în anul 1830 cu numele de Valia Ungureaszka, avea în 1992 populaţia de 826 locuitori, iar în 2002 de 767 locuitori.

Iaz, sat al comunei Plopiş, atestat documentar cu nu-mele de Jaz, în anul 1342, avea în 1992 populaţia de 662 locuitori şi în 2002 de 829 locuitori. Aici există rezervaţia naturală „Mlaştina de la Iaz”, în care se află muşchiul de turbă şi o plantă rară, carnivoră, numită roua cerului.

(sursa: Dicţionarul aşezărilor sălăjene, autori: Gheorghe Coste, Daniela Coste, Cristina Moldovan; Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013, pp. 72-73)

Cel mai frumos drum din Sălaj

La Făgetu, într-una din cele mai frumoase zone peisagistice, cea de-a treia tabără SPS

Pe culmea Munților Plopiș, pajiștea asta întinsă, care seamănă mai mult cu o câmpie suspendată, cumva, pe munte, e colorată de verdele naturii și galbenul holdelor de grâu, care și-au pus amprenta – într-un mod pitoresc deosebit, conferindu-i o frumusețe aparte -, asupra părții ăsteia de lume.

Acolo, pe câmpia asta suspendată, urmând o cale sinuoasă peste culmea munților, cel mai frumos drum din județul Sălaj te duce, dacă te hotărăști să-l urmezi, într-o lume fermecătoare. Asta dacă îți place natura.

Cei vreo 20 de kilometri de drum, care leagă localitatea Plopiș de Făgetu și care își urmează cursul către Borod ori Tusa, urmând demarcația dintre județele Sălaj și Bihor, sânt, pe bună dreptate, asemănați cu Transalpina, evident, la o scară mult mai mică. Însă, poate tocmai de aceea, ori cu atât mai mult, farmecul drumului ăstuia are o notă aparte, ceva care te leagă de verdele și galbenul care colorează culmea muntelui și care te face să exclami, chiar și fără voie: ”Superb!”.

Cel mai frumos drum din Sălaj

Încă de când ieși din Plopiș, drumul, reabilitat în 2015 de Consiliul Județean Sălaj, urcă către culme, urmându-și meandrele parcă alene, introducându-te în calmul care caracterizează partea asta a țării, un calm care ți se așterne rapid în gânduri. Iar drumul se transformă într-o vacanță care, pentru tine, cel care de abia ai scăpat de agitația orașului, se transformă, cu adevărat, într-o binecuvântare.

Vezi continuarea articolului pe:

Sălajul pur și simplu

Mulțumiri domnului Călin Pavăl!

 

Casa – Muzeu ”Ligia Bodea”

Muzeul se află în localitatea Iaz și este caracterizat de o unicitate aparte. Această unicitate constă în faptul că proprietara lui, Ligia-Alexandra Bodea, este cea mai tânără colecționară de obiecte tradiționale din țară. Ligia și-a început activitatea la doar 12 ani, atunci când, după moartea bunicii sale, în anul 2003, a hotărât să transforme casa în care aceasta a locuit, în muzeu. Și-a iubit atât de mult bunica încât nu a fost de acord ca părinții săi să demoleze casa bătrânească ce datează de prin anul 1880, astfel că, împinsă de foarte multă pasiune, ambiție și dăruire, ea reușește să pună bazele casei-muzeu.

Primele obiecte din muzeu au fost chiar cele de care se slujea bunica ei în propria-i gospodărie. Au urmat apoi multe alte piese adunate nu doare din localitate, ci și din localitățile învecinate. Unele dintre exponate au fost obținute cu ușurintă, fiind donate sau deoarece erau considerate de către deținătorii lor lucruri inutile, fără nicio valoare și, prin urmare, erau depozitate prin podurile caselor; însă, majoritatea au fost achiziționate contra unei sume de bani, sau, nu de puține ori, tânăra povestește că era nevoită să presteze anumite munci în gospodăria foștilor proprietari ca să poată obține obiectele dorite.

În prezent, importanta colecție este una foarte vastă și este formată din obiecte de uz gospodăresc, costume populare aparținând diferitelor regiuni ale țării, icoane pe sticlă, lăzi de zestre, obiecte de ceramică, un război de țesut și multe alte piese care amintesc de frumoasa lume a satului de odinioară.

De remarcat este faptul că proprietara muzeului, deși aflată la vârsta la care majoritatea tinerilor își îndreaptă interesele înspre cu totul alte direcții, susține cu multă fermitate că pasiunea și visul ei nu se opresc aici. Din cauza faptului că obiectele adunate erau prea înghesuite, Ligia a dorit extinderea muzeului, fapt pentru care, susținută de către părinții săi și prin intermediul Asociației ”Alexandra Etno-Iaz” și a Centrului de Cultură și Artă Sălaj, în imediata apropiere a casei-muzeu a fost relocată o gospodărie tradițională (”Casa Birăiții”), construită la începutul anilor 1900, din localitatea învecinată, Plopiș. Această casă este locuibilă, iar în interiorul ei turiștii pot retrăi atmosfera satului din secolul XIX. Pe viitor, se dorește ca încă o casă, de această dată aparținând etniei slovace, din localitatea Făgetu, să fie adusă aici, formând un adevărat muzeu în aer liber.

Mlaștina de la Iaz

Un loc mistic, încărcat de legendă, o punte între două lumi! Mlaștina de la Iaz, despre care oamenii locului spun că ar fi un lac fără fund este pe cât de înfricoșătoare, pe atât de spectaculoasă. Se spune că apa mlaștinii este binefăcătoare și vindecă pe oricine are curajul să pună piciorul în apa neagră, dar se mai spune și că a furat multe suflete.

De cum ajungi la Mlaștina de pe Valea Iazului, natura pare…împietrită. Nici vântul nu pare să adie printre copacii bătrâni care străjuiesc mlaștina. Parca i-ar fi teamă să nu tulbure apa neagră ca tăciunele.

Oamenii locului privesc aceasta palma de vegetație cu teamă. Tainele apei sunt încă nedeslușite, iar iazul atrage ca un magnet curioșii în căutarea de legende.

„O legenda, am auzit-o eu de la bunica, spunea ca în această zonă, la un moment dat, a fost o secetă puternică. Au secat apele, nu a plouat câțiva ani și apă nu se găsea decât aici, în mlaștină”, povestește Alexandru Bodea.

De atunci, nimeni nu a mai avut curajul să aducă apa din Iaz acasă. Dar misterul și teama se împletesc mai departe!

Localnicii din Iaz se tem numai când aud de lacul care se odihnește la un kilometru de casele lor. Bătrânii satului spun că nimeni nu a mai avut curajul să intre în mijlocul apei de la Iaz. Unii spun că apa din lac are puteri tămăduitoare.

„Oamenii spun că aici este un tău fără fund, tăul de la Iaz, că nu ar avea fund pentru că aici s-au înecat mulți și nu au mai ieșit mlaștina i-a tras în jos”, mai spune localnicul.

Cu timpul, însă, oamenii au descoperit că apa are puteri vindecătoare. Localnicii  spun că cei care merg pe marginea iazului se vindecă de boli. Mlaștina de la Iaz este o arie protejata de interes național, cu o suprafață de zece hectare.

A fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate).

Aria naturală reprezintă o zonă cu mlaștini turbo-active, cu o valoroasă bogăție floristică, atât prin flora mezo-oligotrofă ce vegetează în arealul ei, cât și prin sedimentul său atribuit erei palinologicului. Din punct de vedere geologic, substratul este constituit din conglomerate, gresii, argile, nisipuri și marne nisipoase.

Roua cerului (Drosera rotundifolia)

Flora rezervației este constituită din elemente specifice turbăriilor, în cea mai mare parte din mușchi de turbă și specii floristice rare. Printre speciile vegetale aflate în arealul rezervaţie este semnalată prezenţa unei plante carnivore (insectofagă) cunoscută sub denumirea de roua cerului (Drosera rotundifolia).

Alte specii floristice: trestioară (Calamagrostis canescens) cunoscută și sub denumirea de terstie de câmp, sclipeți (Potentila erecta) sau șuvară (Molinia caerulea) cunoscută și sub denumirea de iarbă albastră, un rogoz din specia Carex vesicaria, papură (Typha latifolia), spetează (Juncus effusus) cunoscută și sub denumirea de rugină, buzdugan-de-apă (Sparganium erectum), bumbăcăriță (Eriophorum augustifolium), crușin (Rhamnus frangula), precum și specii arboricole de salcie aurie, (Salix auris), răchită (Salix alba) sau arin negru (Alunus glutinosa).

Faună

Pe teritoriul rezervației au fost identificate mai multe specii faunistice de coleoptere (gândaci), dintre care unele unicat pentru țara noastră, cum ar fi specia Phytobius velaris.

Căi de acces

  • Drumul național (DN1H) – Şimleu Silvaniei – Nuşfalău – drumul județean (DJ119E) până în satul Plopiș, urmând valea Iazului (un afluent de dreapta al Barcăului) în amonte se ajunge în rezervație.