• 0260 671253
  • office@centruturisticplopis.ro

Arhivă etichetă Plopiș

Am fost acolo…

Și o fost tare fain…

Organizat cu ocazia Zilei Mondiale a Turismului, evenimentul are scopul de a promova obiectivele turistice, obiceiurile și meșteşugurile din judeţul Sălaj, promovarea gastronomiei sălăjene, precum şi informarea asupra ofertei agenţilor economici din domeniul turismului, din Municipiul Zalău şi din judeţul Sălaj.

Mulțumim organizatorilor acestui eveniment pentru invitația și sprijinul pe care ni l-au oferit!

Noi am fost cu pită de casă și chioaște și pălincă.

FESTIVALUL CIREȘELOR 2019

Ediția a IV-a, 23 iunie 2019, Făgetu – Plopiș – Sălaj

Suntem onorați să vă adresăm invitația de a participa la „Festivalul Cireșelor” – Ediția IV-a, eveniment ce va avea loc duminică, 23 iunie în localitatea Făgetu.

În speranța că programul dumneavoastră  vă permite, vă așteptăm cu drag!

         

Cu deosebit respect,

Primar, 

Criste Nicolae

PROGRAMUL EVENIMENTULUI:

Ora 9.00 – 13.00HAI-HUI prin Munții Plopișului

                            – Tur ghidat cu bicicleta – 17 km

                             – Cross-ul Munților Plopiș – 5,2 km

Ora 13.00 – 13.30 – Pauza de masă

Ora 13.30 – Deschidere oficială

Ora 13.45 – 14.00 – Școala Gimnazială Făgetu

Ora 14.00 – 14.10 – Grădinița Iaz

Ora 14.10 – 15.00 – Ansamblul folcloric „Șacanka și Șacane” din Slovacia

Ora 15.00 – 16.00 – Ansamblul „Someșul” Jibou

Ora 16.00 – 16.20 –  Ansamblul „Terbete”

Ora 16.20 – 16.50  – Soliștii vocali:

  • Denisa Prunean
  • Diana Hărăstășan
  • Lorena Chiorean
  • Geanina Monica Sabou
  • Oana Sabău
  • Silvana Pocola

Ora 16.50 – 17.05 – Ansamblul „Cerovina” – Valea Cerului

Ora 17.05 – 19.00 – Ansamblul Folcloric „Meseșul” – invitat special Cornel Borza

Ora 19.00 – 20.00Sergiu Chirilă and Band

Prezentator : Diana Gherman

Organizatori:                                                                                                                  

Primăria Comunei Plopiș

Centrul de Informare și Marketing Turistic Plopiș

Parteneri:

 

 

 

 

 

HAI–HUI prin Munții Plopișului

– invitație la mișcare –  călare (pe biciclete) sau pe jos (cross)

într-o frumoasă poveste de vară!

O zi de vară cu voie bună, locuri frumoase, motive și gusturi tradiționale, în care ne-am propus să vă oferim ocazia de a vă bucura de natură printr-un tur ghidat cu bicicleta, sau un cross  ( probă sportivă de alergare ) într-o atmosferă deosebită, în care să redescoperim tradiții și gusturi păstrate de oamenii din această zonă.

Această poveste o punem la cale duminică 23 iunie de la ora 09:00, în Făgetu, comuna Plopiș din județul Sălaj.

În traseul poveștii noastre am cuprins câteva surprize faine care sperăm să fie pe placul dumneavoastră!

Nu vor lipsi peisaje minunate, obiceiuri și oameni faini, precum și gustoasele cireșe amare pe care doar la Făgetu le găsești.  

 Înscrierile sunt deschise online, pe pagina  – www.centruturisticplopis.ro, ultima zi de înregistrare fiind vineri 21 iunie 2019 – ora 24:00.

 Turul cu bicicleta este o cursă necompetitivă, pe un traseu unic de aproximativ 17 kilometri, deschis tuturor participanților indiferent de abilități.

Cross-ul Munților Plopiș este o cursa de alergare pe asfalt și teren variat, necompetitivă, pe un traseu de aproximativ 5,2 km dedicat familiilor și prietenilor.

Te așteptăm duminica 23,06,2019, dimineața, de la ora 9:00, în fața bisericii din Făgetu, comuna Plopiș!

 

 

Copacul

Stejarul, un arbore foarte rezistent, cunoscându-se exemplare, care au supravieţuit de-a lungul multor secole, are o îndelungată istorie de utilizare ca medicament.

Este un arbore cu o coroană largă, neregulată a cărei circumferinţă grandioasă poate măsura până la 12 m, având ramuri puternice, bine dezvoltate. Are tulpina dreaptă, înaltă de până la 45 m. Înflorirea are loc în lunile aprilie-mai. Frunzele au aspect caracteristic având 5-7 perechi de lobi rotunjiţi. La fel de caracteristice sunt şi fructele, ghindele în formă de ou şi care se coc de toamna. Scoarţa este de culoare brun-închis, adânc brăzdată. 

De Paşte

 Fiecare lună de primăvară are ceva specific ce o face potrivită pentru anumite tipuri de activităţi.

Sfintele Sărbători de Paşte sunt aşteptate cum se cuvine, după o veche rânduială, pe care sătenii comunei o respectă cu sfinţenie. 

După slujba din biserică, masa în familie cu mâncarea şi obiceiurile specifice acestei sărbători, am ieşit prin împrejurimile comunei, la o scurtă mişcare şi „reâncărcarea bateriilor.” 

Nu este nevoie de mult pentru a te încărca de primăvară. Trebuie doar să petreci timp în mijlocul ei, la pădure, pe pajişti, pe dealuri, oriunde, dar afara!

Primăvara în pădure

Te-ai întrebat vreodată cum se simte primăvara în pădure? Oare poți simți mișcarea fiecărui mugur de pe crengi, care se luptă să îmbobocească? Oare se simte freamatul fiecări flori care dorește să își scoată capul din zapadă? Oare te poți conecta cu adevarat la întreaga rețea de viață a pădurii, simțind prin propriile vene cum totul renaște?

Unde poate fi mai frumos spectacolul primăverii decât în pădure! După ce toate au hibernat în liniştea iernii, primăvara şi-a trecut pe deasupra vălul său magic şi toate au început să înverzească şi să înflorească! Şi vietăţile au început să mişune, iar cântecul păsărelelor se aude la tot pasul. În curând vom căuta umbra codrului şi liniştea neasemuită a pădurii, departe de toată agitaţia stresantă a oraşului.

În așteptarea primăverii

Iarna începe să-și piardă din puteri lăsând loc primăverii. Ca urmare a creșterii temperaturilor, plantele și animalele ies din starea de hibernare în care s-au aflat toată iarna. Copacii încep să pompeze sevă înspre ramuri pentru a produce frunze, flori și lăstari noi. Plantele care  provin din bulbi își au energia înmagazinată în bulb, iar odată cu încălzirea vremii încep să formeze frunze și flori – cum este cazul ghioceilor.

Primăvara începe oficial cu ziua de 1 martie. Anul acesta, însă, primăvara ne-a făcut numai cu ochiul, acum la început de februarie, dar este posibil încă să se ascundă și să facă loc gerului și viscolului. Dar nu-i nimic. Până când se decide să se lase văzută și admirată în deplinătatea ei, noi vom merge cu gândul către amintiri din alte primăveri, pe care le-am trăit deja.

Și dacă viața stă mereu sub semnul primăverii, atunci să ne bucurăm de soare, de lumina primăverii și de ce ne oferă natura în acest anotimp miraculos!

“Primăvara este când îți vine să fluieri chiar dacă pantofii îți sunt plini de nămol”. (Doug Larson)

Dealul Cucleu

Cercetare arheologică:

Stațiunea arheologică cercetată se află la NV de centrul localității, la cca. 500 m N de pârâul „Valea Mare”. Este vorba despre un promontoriu mai greu accesibil pe laturile sudică, vestică, respectiv estică, dar bine articulat de dealurile aflate la N de pârâul amintit, printr-o amplă şa de legătură. Stațiunea este cunoscută din vara anului 1997 când a fost descoperită cu ocazia unei privegheze de către colegii Sanda şi Dan Băcueţ-Crişan de la Muzeul din Zalău. În momentul debutului sondajelor arheologice o porţiune din versantul sud-vestic al dealului era vizibil afectată de eroziunea naturală şi de acţiunea oamenilor. În acest sector ne-am propus să începem investigarea arheologică deoarece în profilul martorului de eroziune era vizibil un strat de cultură din care au fost adunate materiale arheologice în repetate rânduri. Ne-am propus pentru început lămurirea apartenenţei culturale a locuirii şi obţinerea unor date referitoare la stratigrafia sitului în acest sector. Iniţial a fost deschisă o casetă (C. 1) cu dimensiunile de 4 x 3,5 m, iar apoi o alta (C. 2) de 4 x 1,5 m aflată 1 m NV de prima. Nevoile financiare (şi lipsa mâinii de lucru) nu au permis sondaje mai ample în această primă etapă. Din păcate, s-a putut constata că în acest sector stratul de cultură a fost distrus cu ocazia unor lucrări vechi de terasare a versantului pentru viticultură. S-a păstrat un strat de cultură doar pe porţiunea dintre terase (unde nu s-a intervenit mecanic), dar având aspectul unor scurgeri produse probabil în momentul executării lucrărilor respective. Acest strat a fost mai bine evidenţiat în profilul nordic casetei C. 1 şi în caseta C. 2. În acest strat a apărut majoritatea covârşitoare a materialelor arheologice. 

Ceramica reprezintă categoria cea mai bine reprezentată numeric. Este vorba însă doar de fragmente de dimensiuni reduse, puţine exemplare pretându-se la o restaurare parţială. Datorită caracteristicilor solului (acid şi umed) majoritatea fragmentelor sunt prost păstrate. În cazul categoriei de uz comun avem de-a face cu vase de provizii de dimensiuni medii cu buza uşor răsfrântă, lucrate dintr-o pastă omogenă, bine arsă. Drept degresant s-au utilizat în acest caz pietriş şi bucăţi de mică iar suprafeţele nu sunt finisate (în majoritatea cazurilor aceste vase au o suprafaţă zgrunţuroasă). Decorul acestei categorii se reduce la alveole pe marginea răsfrântă a buzei sau la brâuri alveolate dispuse imediat sub buză. Într-un caz avem de-a face cu un decor de linii incizate în zig-zag dispuse pe interiorul buzei. Ceramica categoriei fine este lucrată dintr-o pastă omogenă, bine arsă, În amestec cu nisip fin şi paiete de mică. Suprafeţele sunt de obicei netezite, dar slipul a dovedit o slabă aderenţă. Apar mai ales străchini-castroane, chiar şi un exemplar cu buza lobată, dar sunt bine reprezentate şi aşa numitele ulcele (Chidioşan). Decorul acestei categorii este mai bogat, vădind totuşi o accentuată „lipsă de inspiraţie”. Apar mai ales caneluri oblice, de diferite lăţimi, precum şi benzi haşurate „în reţea” sau simplu cu linii înclinate, precum şi triunghiuri realizate din linii incizate. Un element important îl reprezintă apariţia decorului tip „besenstrich ” precum şi a celui realizat în tehnica „kammstrich” pe câteva fragmente. În afara fragmentelor ceramice mai sus descrise au fost descoperite un fragment de rotiţă din lut şi un aşa numit „cap de băţ”. O singură piesă de metal a fost descoperită în campania anului 2001- o dăltiţă plată din bronz (L – 4,6 cm, l max. – 1cm), asemănătoare celei descoperite în nivelul 2 al aşezării de la Derşida „Dealul lui Balota”. 

Sursa:  Cronica cercetărilor arheologice din România

Magia toamnei

Am pornit fără să ştiu exact unde merg, dar cu gândul de a surprinde în câteva poze, culorile toamnei. Curcubeele acelea de frunze, dar nu pe marginea unei străzi din oraş, ci undeva în mijlocul naturii, departe de zgomot, departe de confortul acela care te face să ai impresia ca el e cel mai important şi pentru care, fără să-ţi dai seama, îţi pierzi timpul şi sufletul şi viaţa uneori.
Toamna deja şi-a intrat serios în rol şi padurile de fag din Mulţii Plopiş sunt parcă vopsite de un copil, în roşu, galben şi portocaliu. Printre goruni, stejari, sau fagi însă, brazi invidioşi parcă pe culorile calde stau totuşi drepţi.
Fiecare anotimp are frumuseţea lui, natura se metamorfozează de fiecare dată…la fel cum, fiecare etapă a vieţii omului are frumuseţea ei. Frunzele ce cad, simfonia de culori, nostalgia inimii, parfumul roadelor… fac parte din miracolul naturii.
Atâtea mistere se ascund sub mantia ei ruginie şi atâtea minuni se petrec…Uneori, „ea” este o “vară” întârziată.

Haidaț pă la noi

Am fost invitaţi pentru a treia oară la acest evenimentul “Haidaţ pă la noi! Deschideţi lada cu zestre sălăjeană” şi ne-am simţit tare bine. Este un eveniment al prieteniei şi bunei dispoziţii. Noi am participat cu produse tradiţionale specifice zonei noastre, încercând să punem în valoare tradiții culinare, culturale și folclorice specifice Văii Barcăului.

Cu speranța că am stârnit interesului celor care au trecut pe la standul nostru pentru promovarea rețetelor de bucate tradiționale care sunt moștenite din generație în generație, bucate pregătite cu ocazia anumitor sărbători de peste an sau pur și simplu în mod obișnuit, le mulțumim organizatorilor și așteptăm următoarea ediție!

File din istoria localității Făgetu

Autor: Rolnik Martin

În timpul Imperiului habsburgic și apoi Austro-Ungariei, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în partea de Nord-Vest a Ardealului mai ales, dar și în ținuturile Bucovinei, au venit grupuri de slovaci pe aceste meleaguri de pe teritoriul actual al Slovaciei, mai ales de pe partea de Nord-Vest din ținutul „Orava”. Unii au venit ca mici meseriași, întemeietori ai micilor fabrici de sticlă. Aceștia și-au denumit localitățile unde s-au așezat cu numele de Huta. Așa de exemplu avem localitatea Huta-Bogdana din județul Sălaj, unde până în anul 1947 populația de etnie slovacă a ajuns la peste 70 de familii. Tot așa avem localitățile: Huta-Șinteu, Huta-Voivozi, din județul Bihor; Marca-Huta, județul Sălaj; Huta-Certeze, în județul Satu-Mare. Unii dintre cei veniți au fost mici meseriași. Alții au fost aduși aici ca tăietori de lemne și li s-a promis că vor primi terenul pe care-l vor defrișa, în schimbul altei renumerații, pentru munca prestată. Trebuie să nu uităm că în acea perioadă ținuturile de unde au plecat de pe teritoriile de astăzi ale Slovaciei, atunci a fost o mare secetă. Incendiile prin satele cu căsuțele lor de lemn au fost foarte dese. Populația numeroasă care a fost, relativ, acolo pe aceste ținuturi, nu a mai putut să trăiască din pământul ce l-au cultivat acolo. De aceea, s-au dus cu speranța că o să aibă o viață mai bună sau cel puțin urmașii lor pe unde au auzit că este de lucru. Între cele două războaie mondiale au plecat mulți în Brazilia. În ziua de rămas bun s-au întâlnit lângă biserica lor. Acolo a fost plâns și jale. Unii au plâns că rămân aici, alții că pleacă. Cei care s-au hotărât să plece peste Ocean au rugat să li se tragă clopotele de la biserică, deoarece pentru ei drumul spre Brazilia se putea termina undeva pe mare sau oriunde nu vor avea parte de înmormântare creștină. Apoi, după 1947-1948, mulți au fost repatriați, dar nu pe teritoriul de unde au plecat strămoșii lor, ci au fost duși la granița dintre Cehia și Germania sau Cehia și Austria, în satele și casele de unde au fost izgoniți cu forța familii de etnie germană. Astfel, guvernul cehoslovac a reușit să facă „gard viu” din familii de slovaci aduse din România sau din alte zone ale Europei. Foarte puțini au rămas atunci aici și în localitatea Făgetu-Sălaj. Dar faptul că atunci familiile s-au orientat conform credinței creștine și nu și-au omorât copii mici doar concepuți, au reușit ca să se reînnoiască aceste localități. Apoi au venit anii 60, după ce Ceaușescu a ajuns la putere și s-au construit în Aleșd, județul Bihor, două fabrici mari: „Refractara” și „Combinatul de ciment”. În aceste condiții, mulți locuitori din zona Făgetului, dar și a localității Șinteu, județul Bihor, au plecat să lucreze în aceste fabrici și așa s-au format comunități destul de mari de slovaci în localitățile bihorene Aștileu, Peștiș, Lugașul de Jos și câteva familii în Urvind. Au devenit, astfel, locuitorii acestor localități. În special în Aleșd s-au stabilit mulți slovaci. Apoi, în anii 70, când politica lui Ceaușescu și a regimului comunist a fost ca în schimbul unei anumite sume de bani ce a plătit statul german (capitalist) pentru fiecare persoană sau familie – lucru care s-a făcut dar nu s-a spus oficial -, în satele de unde au plecat cei de etnie germană din Banat, au început să vină familii de slovaci din Bihor și Sălaj. Aceasta pentru că li s-a promis o viață mai bună, fiindcă acele C.A.P.-uri au avut ogoare roditoare și oamenii din zona Sălajului și a Bihorului au fost foarte harnici. Așa s-au repopulat aceste sate rămase după cei de etnie germană cu familii slovace din zona noastră. Dar pe lângă familii slovace au venit în aceste sate și familii din zona Moldovei și a Olteniei. Așa sunt satele: Brestovăț, Vukova, Bacova, Butin, Gătaia, județul Timiș, Țipar, Șintea Mică, Fântânele. Au mai plecat și în localitățile unde și până atunci au fost localnici de etnie slovacă (de exemplu Nădlac, Peregu Mare și Semlac – județul Arad). Să ne întoarcem la localitatea Făgetu-Sălaj. Inițial această localitate s-a numit Valea Ungurului (Magyarpatak). Și slovacii i-au spus Madarpotok sau numele slovac Gemelcicka. Localitatea a avut această denumire până în anul 1960. Atunci, conducătorii județului Sălaj s-au hotărât să schimbe numele localității noastre în „Făgetu” sau „Codreni”. Localnicii de aici au acceptat mai bine denumirea de „Făgetu”, în loc de „Codreni”. În această denumire s-au simțit mai loviți decât cu denumirea de „Făgetu”. Localitatea Făgetu are mai multe „districte” și se întinde pe o suprafață de 40 km pătrați. Are forma literei Y. Partea de jos a acestei litere o formează porțiunea care ne leagă de comuna Plopiș. Până în Hurez, din comuna Plopiș avem 7 km. Până în comuna Plopiș avem 9 km. Părțile de pe litera Y – cele două brațe – au peste 10 km. Cel din stânga este vecin cu comuna Borod, iar cel din dreapta merge spre localitatea Șinteu, județul Bihor. Făgetul este chiar pe marginea județelor Sălaj și Bihor: de comunele Borod, Aușeu ne desparte doar drumul. Și în aceste comune, mai ales în comuna Borod, județul Bihor, în satul Șerani, avem multe familii de etnie slovacă. Pe teritoriul Făgetului sunt: o școală cu clasele I-VIII, în centrul localității Făgetului, aproape de clădirea bisericii și a clădirii casei parohiale. Aceasta este școala nr. 1 din Făgetu. – o școală cu clasele I-IV (școala nr. 2) a fost construită de guvernul slovac în anul 1936, cu acordul autorităților statului român. Ea se găsește pe brațul stâng al literei Y. Pe brațul drept al literei Y se găsește școala nr. 3 din Făgetu. Construită de statul român acum 35 de ani. – tot pe teritoriul județului Sălaj, într-o casă particulară, se găsește școala Luncșoara-Râturi. Aceasta aparține de Inspectoratul Școlar al județului Bihor. Și acum în timpuri de criză sunt la Făgetu aproximativ 150 de elevi. Școala nr. 1 a fost construită în anul 1872 de Episcopia romano-catolică de Oradea și prin parohia ce s-a înființat aici peste câteva decenii, Episcopia a organizat învățământul în această școală, plătind și învățătorul. În actele din Cartea Funciară figurează sub denumirea Kozsegi iskola – școala comunală. Registrele cu plata Învățătorului din aceste timpuri, cât și documentul școlii, denumit Kronika Skoly nr. 3 (Cronica școlii nr. 3) atestă aceasta. A fost scrisă de învățătorul Rončiak Gejza, originar din satul Marca-Huta, județul Sălaj, care a fost aici învățător în anul 1947. Mărturia acestei cronici scrise în limba slovacă o voi traduce aici: „Încep să scriu această carte de amintiri în timpul când mulți dintre connaționalii noștri slovaci au părăsit România și se întorc în țara lor de baștină – Cehoslovacia. Ei pleacă din patria în care au venit înaintașii lor în anul 1800. Ei au fost slovaci săraci, pe care sărăcia i-a obligat să plece din țara lor și să meargă să-și caute pâine în ținutul care lor le-a fost străin, necunoscut. Au venit în regiunea plină de păduri, pe dealuri care astăzi le vedem lucrate – Valea Ungurului, în slovacă Gemelčička, în ungurește Magyarpatak. Baronul Banffy i-a primit cu bucurie ca forță de lucru de care a avut nevoie. Drumul (călătoria) din patria de origine a fost foarte greu. Copii lor și lucrurile mici pe care le posedau și le-au adus pe spatele lor. Au venit pe jos. Numai unii dintre ei au avut căruțe. Banii care i-au avut asupra lor i-au ascuns în ruda căruței, gândindu-se că vor fi prădați pe drum de oameni răi. Prenumele primilor care au venit aici sunt: Vavra, Munka, Sojka. Hečko, Michalčak, Podhora, Dekret, Tisoň, Merčak, Valiček, Kurek (aceasta din urmă a avut și porecla Oravec – deci provine din Orava). Aceștia toți au fost tăietori de lemne. Au tăiat pădurile și pe locul defrișat, posesorul acestor păduri simple din lemn și de cele mai multe ori au avut doar o cameră (izba) și de aceea în denumirea actuală a localnicilor, oamenii nu spun dom la denumirea casei, ci izba. (Corect este Casa=Dom, Izba=Cameră – nota autorului acestor pagini). Acești oameni, după ce și-au construit căsuța din lemn, pe lângă casă au scos rădăcinile și buturugile ce au rămas după tăierea copacilor. Fiecare și-a curățat cu toporul și știoaca (sapă de rădăcini) atât cât a avut putere el și familia sa. Căsuțele au căutat să le facă undeva lângă un izvoraș, deoarece nu a existat o sursă de apă sigură, vreo vale. Astfel au început să-și cultive cartofi, ovăz, secară, în acest ținut sărac și pietros. Astăzi (anul 1947) localitatea mai are 128 de familii care în total au 865 de suflete, toți de etnie slovacă. Cea mai apropiată gară de tren este la Nușfalău, la 20 km de Făgetu. Localitățile vecine cu Făgetu sunt: Plopiș la 8 km; Valea Tărnei la 4 km; Șerani la 8 km. Aparținem de raionul Nușfalău și județul Sălaj, cu centrul în Zalău, la 48 km. Notariatul și Oficiul Poștal este la Plopiș, la 8 km. Localitatea este răsfirată pe o mare suprafață. Casele sunt departe una de alta. Singurul drum care este aici este cel din Borod spre Plopiș. Distanța dintre case este de 200-400 m și până la 1.000 m. Este foarte greu să se deplaseze localnicii în caz de nevoie. Nici sluga comunei nu poate cu toba să înștiințeze pe toți localnicii despre veștile care trebuie să le spună. Cel mai bine de a-i informa pe oameni se face duminica în biserică. Dacă totuși în timpul săptămânii, sluga satului suflă goarna de pe deal, cei care îl aud știu că trebuie să vină la adunare. Satul are 40 km pătrați. Districtele acestui sat sunt: Kuty, Pletica, Socek, Dealul lui Petru, Podoskola, Salajka, Ursula, Grohotiș, Măgura, Varatik, Dosokuty, Polanky. Casele mici sunt construite din lemn cu acoperiș din paie sau scândură. Alte case mai noi au fost făcute din pământ bătut în forme din scândură și apoi au fost acoperite cu șindrilă. Acestea aveau deja trei încăperi. Un pridvor, iar din pridvor a fost cameră spre stânga și una în dreapta. Așa aceste case au primit denumirea „casa în două capete”. De obicei familia în timpul zilei a fost în pridvor și seara s-au culcat, fiind mulți, și în pridvor și în camerele alăturate. Casele au ferestre mici 30 x 40 cm. Înlăuntrul casei este următorul aranjament: în pridvor este un cuptor care servește la făcut pâine. În unele locuri așa este construită încât unii copii au pe acest cuptor și locul de dormit. În timpul iernii și în timpul zilei sunt aici pe cuptor și locul de dormit. În timpul iernii și în timpul zilei sunt aici pe cuptor copii mai mici. Pe laturile camerei sunt paturi făcute acasă de stăpânul casei sau de alții. În mijlocul camerei este masa și pe lângă masă sunt lavițe (bănci). Scaune nu sunt și dacă totuși undeva sunt, atunci unul sau două. Deasupra patului, în fiecare casă au și leagănul pentru copil, confecționat din pânză de cânepă prinsă cu patru colțuri pe grinda tavanului. Se folosește mai ales noaptea, pentru ca mama să poată dormi. Cu ajutorul unei sfori se pune în mișcare acest leagăn. Într-o casă locuiesc și 7-8 persoane. Imediat lângă casă este grajdul pentru vaci și oi. Grajdul este mic. Lângă grajd este șura în care este fân. Porcii sunt ținuți într-un coteț. Curtea nu este îngrădită. Nu au fântâni adânci – fântâni săpate. Cei mai mulți se alimentează cu apa ce curge din izvoraș. De aici beau apă și animalele din gospodărie. Pe lângă casă sunt mulți pomi fructiferi. Cei mai mulți sunt pruni, peri, meri sau cireși. Dacă anul este bun și sunt cireșe multe, atunci ei își fac țuică de cireșe. Pământul este slab roditor. Oamenii cultivă cartofi, ovăz și secară. Acolo unde sunt penți mari, producția este și mai slabă datorită faptului că apa de ploaie spală ce e bun în acest pământ. Oamenii trăiesc mai mult din tăiatul lemnelor și din arderea lemnului pentru a obține cărbune. Pentru aceasta sunt nevoiți să cutreiere pădurile țării. Pământul este arat de două ori pe an. Au pentru aceasta un plug cu schimbător (pentru a putea ara în pantă și a nu face curse în gol cu animalele care trag plugul). După ce este arată o pantă, oamenii fac acolo pe o suprafață arată câteva șanțuri care să stăvilească apa de ploaie, să nu le spele panta și să nu le strice terenul arat. Suprafața arată este apoi dată cu grapa. Nu este nivelată și cu cilindru. Nu se folosesc îngrășăminte chimice. Se aplică gunoiul de grajd în fiecare an, pentru că ploile din toamnă reușesc să spele pământul arat. Primăvara, cartofii sunt plantați cu plugul: se pun în brazdă și apoi se acoperă cu plugul. Secara semănată trebuie curățată de spinii tineri care apar pe ogor. Secerișul este făcut cu coasa sau cu secera. De cele mai multe ori aceasta fac femeile, deoarece soții și feciorii lor sunt prin pădurile țării la lucru. Ovăzul și secara ce se cultivă este bătut (treierat) cu un utilaj numit „Rapcaci”. Acesta este mânat de 4 bărbați (ei sucesc doi câte doi pe fiecare parte a utilajului o roată care pune în mișcare osia acelui utilaj, pe care sunt prinși dinți. Unul din bărbați alimentează manual utilajul cu grânele secerate (snopuri de ovăz sau secară). Iar 10-12 oameni cu furca în mână prin ridicarea cu furca a paielor ce vin din utilaj, fac boabele să cadă pe pământ din aceste paie. Rotirea utilajului este foarte grea. De aceea, cei ce sunt la rotirea utilajului sunt schimbați din 15 în 15 minute. Secara este bătută cu țepii. Aceasta e o unealtă formată dintr-un par lung de 2 m și altul de 50 cm, legate între ele cu sfori de piele. De aceea, este astfel prelucrată secara, deoarece în acel utilaj se sfarmă paiele, pe când dacă se bate snopul de secară cu țepii, paiele rămân lungi și pot fi folosite frumos la acoperișul caselor și a grajdurilor. Îmbrăcămintea este confecționată de localnici. În special de către femei. Încearcă să cultive cânepă cât mai multă. Toamna o prelucrează acasă. Iarna cu „kolovrat” fac fire din cânepă (din fuior). Apoi cu utilaj-război de țesut își fac pânza necesară. Cei care au oi, din lâna lor reușesc să facă postav tot cu mijloace primitive proprii. Totodată, încearcă, cu mijloace proprii, să-și facă și utilajele necesare pentru gospodărie. În împrejurime nu sunt fabrici. Toți locuitorii sunt săraci. De aceea nu fac deosebire între ei. Lucrează împreună și se bucură împreună. Și la necaz sunt tot împreună. În Valea Ungurului (actualul Făget – n.n.) sunt două școli: una nouă în districtul Kuty și cealaltă veche în districtul Salajka, lângă biserică. Școala nouă a fost construită de Republica Cehoslovacia în anul 1936. Școala veche a fost construită în anul 1872 de biserica romano-catolică, mai concret de Episcopia romano-catolică de Oradea. Până la războiul mondial nu s-a pus accent prea mare pe învățătură. Oamenii au fost săraci. Nu prea au văzut rostul învățăturii. Apoi, majoritatea învățătorilor ce au predat în școala veche au fost de etnie maghiară. După primul război mondial, în școala veche au predat următorii învățători: 1) Ștefan Rohnak, în perioada 1918-1923; 2) Eugen Domokoș, în perioada 1923-1928; 3) Ida Stydl, în perioada 1928-1931; 4) Rudolf Docolomansky, în perioada 1931-1934; 5) Ștefan Kapitz, în perioada 1934-1939; 6) Ștefan Smolak, în perioada 1939-1940; 7) Ilona Szidl, în perioada 1941-1943; 8) Margita Kovacs, în perioada 1943-1945; 9) Pavel Pohanka, în perioada 1945-1947; 10) Adela Bachrata, în anul 1948. Școala din districtul Kuty a fost construită în anul 1936. În această școală au activat: 1) Vavro Zoričak, în perioada 1936-1938; 2) Vojtech Spendla, în perioada 1939-1940; 3) Pavel Pohanka, în perioada 1943-1945; 4) Alfonz Ferenčik, în perioada 1945-1946; 5) Ludovit Slopak, în perioada 1946-1947; 6) Zita Valaskova, în perioada 1947-1948. Chiar dacă școala a fost construită în anul 1872, locuitorii acestei localități sunt rămași destul de mult în urmă din punct de vedere cultural. Numărul analfabeților este mare. Cauza acestui flagel poate fi: 1) războiul mondial; 2) localitatea împrăștiată pe suprafață mare; 3) situația săracă a familiilor de aici. Până în războiul mondial și pe perioada acestuia la școală nu s-au predat cursurile și dacă câteodată da, atunci au fost făcute ocazional. Tații acestor copii au fost pe front, iar mamele au avut și așa multe greutăți cu asigurarea hranei și a celorlalte lucruri necesare copiilor lor. Așa au neglijat școala. Unii sunt departe de școală, uneori la peste 7 km. Dacă este o iarnă grea, din cauza zăpezii mari, copiii vin la școală foarte greu. În anul 1946 o lavină de zăpadă a acoperit 3 copii dintr-o familie, care s-au dus la fântână după apă. Au fost găsiți morți a doua zi, cu ajutorul multor oameni care au sărit în ajutor să-i caute. Din cauza sărăciei mari, tatăl familiei este incapabil să asigure haine potrivite pentru fiecare copil ca să meargă la școală. Deseori, băieții care au deja 13-14 ani sunt luați în păduri la tăiat lemne (manual) pentru a câștiga bani pentru ei și întreaga familie. Totuși, s-au găsit și părinți care și-au trimis copii la studii medii. Aceștia sunt Martin Trojak și Francisc (Alexandru) Chromek. Copii lor studiază în Șimleu Silvaniei la gimnaziu. În anul acesta (1948) cele două familii nu și-au mai trimis copii la studii, deoarece așteaptă să plece definitiv în Cehoslovacia. Chromek și-a trimis feciorul la școala slovacă din Nădlac (ciclul II), deja în anul VII. Locuitorii de aici sunt foarte religioși. Vin la biserică pe jos și 7-10 km. Biserica este totdeauna plină duminica și în sărbători. Toți sunt de religie romano-catolică. Nu se prea obosesc cu cititul cărților și a revistelor. Gândurile tuturor se rotesc doar pe lângă ideea cum ar pleca cât mai repede de aici. Până acum (deci 1947-1948) au plecat de aici 2020 persoane. O mică parte a plecat deja în anii 1945-1946. Au plecat în Slovacia și de acolo în Cehia. Dar, cei mai mulți au plecat în cadrul acțiunii organizate de Comisia de repatriere. Aproape toți sunt în raioanele Krumlov, Susice, Prachatice, Cheb, Vimperk. Unii dintre ei, cu timpul, s-au mutat în Slovacia, în raioanele Dunajska Streda și Turcian-sky sv. Martin. Majoritatea celor care au plecat sunt mulțumiți că au plecat. Aproape fiecare din ei și-a lăsat aici o anumită avere sau rudelor rămase aici sau în custodie statului român. Acolo aceasta nu li se recunoaște. Sunt și alte cauze pentru care ei plâng că au plecat. Este nevoie de timp ca să se obișnuiască cu condițiile și cu situația de acolo. Multora le este frică că se vor răzbuna pe ei acei germani care au fost nevoiți să-și părăsească casele, averea din aceste localități din Cehia și să plece forțat în Germania. Locuitorii de alte etnii, care au locuit cu ai noștri în Făgetu, se despart greu de cei care pleacă în Cehia. Aceasta deoarece au trăit aici împreună greutățile și bucuriile. Astfel, s-a format, cu timpul, între ei și o prietenie sinceră. Locuitorii de aici își aduc aminte cu mare cinste de cei care au participat la binele localității lor: preotul David Kornel, învățătorul Rudolf  Docomansky sau cantorul Karol Mondek”. (Până aici este cronica de la școală – n.n.).

Sursa: https://www.caietesilvane.ro/articole/1786/File-din-istoria-localitatii-Fagetu-Salaj.html

Iulie 2012

Istoria uitată

În jurul anului 1920 s-a decis să se investească în industria prelucrării lemnului. Datorită comunității numeroase de slovaci care erau cunoscuți drept buni tăietori de lemne, firma elvețiană La Roche a decis să investească în zona Făgetu (comuna Plopiș). În 1920 a fost construită pe ruta Iaz-Nușfalău mocănița care transporta lemnul tăiat de slovaci spre fabrica de cherestea de la Nușfalău.

Traseu anevoios prin pădure

Traseul mocăniței era unul anevoios. Ecartamentul îngust măsura 30 de kilometri și era parcurs de locomotivă cu abur rezultat din arderea lemnului cu care era alimentată. Calea mocăniței pornea din pădurile situate la înălțimi de peste 700 de metri din vârfurile Munților Plopiș și străbătea Valea Iazului, cu suite și coborâșuri prin toți afluenții văii. Mocănița cu vagoanele pline de lemn poposea într-o zonă mărginașă a localității Iaz, pe drumul spre Făgetu de unde sutele de muncitori se aprovizionau cu alimente și bunuri necesare traiului de munte de la magazinele organizate de comunitatea evreiască din zonă. Apoi își continua drumul anevoios prin abur și fum, pe la mica așezare de la Preoteasa. Pleca apoi spre Boghiș, unde mai poposea câteva minute, și într-un final se oprea la celebra fabrică de cherestea din perioada interbelică de la Nușfalău, unde întregul material lemnos rezultat din tăierea fagului era descărcat din zecile de vagoane.

Fabrica de cherestea de la Nușfalău

Perioada de glorie a industriei lemnului din zona sud-vestică a județului Sălaj era confirmată și de apariția fabricii de cherestea de la Nușfalău. Fabrica era situată în apropiere de gara din Nușfalău, pentru ca vagoanele care porneau din valea Iazului și străbăteau înălțimile munțiilor Plopiș să poată descărca fagul tăiat la Făgetu de către slovaci. Fabrica era în plină dezvoltare. Se ocupa de prelucrarea materialului lemnos. Întâi, lemnul se fierbea în cazane, pentru a putea fi mai apoi modelat. Apoi se tăia și prelucra pentru traverse de cale ferată și podețe. În cadrul fabricii exista și o secție unde se construia mobilier pentru diferite utilități, de la birouri până la mobilier de uz casnic. Fabrica avea sute de muncitori, cu precădere din localitatea Nușfalău dar și din zonele limitrofe.

Ce a mai rămas din ce-am avut

Mocănița de la Iaz și fabrica de cherestea de la Nușfalău au dăinuit 28 de ani, timp în care s-a dezvoltat o puternică industrie a lemnului în sud vestul Sălajului. Lemnul din pădurile Iazului prelucrat la întreprinderea de la Nușfalău era apreciat atât în țară cât și peste hotare. Zona unde era amplasată fabrica era apropiată de granița nord-vestică cu Ungaria. În 1939, în momentul în care a început a doua conflagrație mondială, utilitatea mocăniței și a fabricii a fost schimbată, la fel ca restul fabricilor de pe teritoriul României. Mai marii vremii n-au mai avut nevoie de mobilă ci de armament pentru armata ungară, după cedarea Transilvaniei de Nord. Așa că au tranformat-o în fabrică de armament. Fabrica, la fel ca trenul ce străbătea sud-vestul județului, a fost însă naționalizată forțat în anul 1948. Acela a fost și momentul în care a început declinul industriei lemnului din zona Plopiș-Nușfalău.

Urmele unei civilizații a lemnului

În ziua de astăzi au rămas doar urmele unei civilizații a lemnului, care pare să fi dăinuit în sud-vestul Sălajului în urmă cu mii de ani, nu cu zeci. Declinul a început la 1948 când regimul Stalinist a fost instaurat în întreg teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic. Astăzi a rămas doar ruină. Mergând spre cascadele de la Iaz se mai pot vedea prin pădure urme ale ecartamentului elvețian. În zona Boghișului se mai observă, pe drumurile lăturalnice ale satului, urme din podețele pe care mocănița le străbătea în drumul spre Nușfalău.

Sursa: Graiul Sălajului

Plopiș

Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1227, când satul apare sub numele de Bozia-Gemelchen,

Iaz

Numele localităţii provine de la apelativul românesc iaz, adică „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” ori „derivaţie de rîu, spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În satul Iaz au existat mai demult mai multe mori de apă, de la iazurile acestora e probabil ca să provină numele localităţii.

Prima atestare documentară a satului Iaz este din anul 1342 sub denumirea de Jáz, voievoda ipsorum (olacorum) de Jazi et ceteri olaci de eadem, Jazi, Jaz. Satul în acea perioadă aparţinea de Cetatea Valcăului.

Satul Iaz este străbătut de Valea Iazului, care se desparte în sat în „Matcă” şi „Pârâul Racoviţă”. Valea Iazului are mai mulţi afluenţi, pârâiaşe care izvorăsc din Munţii Plopişului precum Valea Peştilor, Valea Uliului, Valea Şes. Pe Valea Uliului se află Pârâul Pălincii, unde în vechime sătenii se ascundeau de autorităţi să facă vestita pălincă de Iaz. Tot aici se află Fântâna Lăzuranilor.

Sursa: http://www.caietesilvane.ro/articole/2228/Iaz-satul-morilor-pe-apa.html

Făgetu 

Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1830, când satul apare sub numele de Valea Ungurului. Alte atestări documentare provin din anii 1850 Valia Ungureaszka, 1854 MagyarpatakValea ungurească, 1964 Făgetu.

Localitatea a fost înfiinţată prin colonizarea în zonă a slovacilor, de către împărăteasa austriacă Maria Tereza (1740-1780). Aceştia au fost aduşi din Slovacia pentru defrişarea pădurilor şi au primit ca răsplată locurile defrişate, pe care s-au aşezat.

Aceste fotografii vechi…

Aceste fotografii vechi au un farmec aparte și ne transpun într-o lume enigmatică, care putem spune că e pe cale de dispariție, despre care, unii dintre noi am auzit doar din cărți sau poveștile bunicilor.

Într-o lume în care aproape oricine are o cameră foto, obsesia pentru imagini este mai mare ca oricând. În urmă cu aproape un secol, însă, fotografia era ceva extrem de rar, iar cei mai mulți oameni nu erau fotografiați niciodată.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut mereu o fascinaţie pentru fotografie.  Imaginile de mai jos sunt adevărate mărturii ale modului în care trăiau oamenii în acele vremuri.

Crezi că cunoști pe cineva?

 

Cireşele amare

Apreciate nu doar pentru gustul lor, ci şi pentru conţinutul bogat de vitamine şi minerale, cireşele amare se numără printre fructele cu nivelul cel mai ridicat de antioxidanţi. Spre deosebire de cireşele dulci, cele amare sunt mici şi cu gust amărui acrişor.

Fie că le consumăm proaspete, sub formă de sirop sau de dulceaţă, acestea sunt adevărate medicamente pentru organismul uman.

Un alt beneficiu al cireşelor amare este conţinutul bogat în potasiu, care împiedică creşterea nivelului colesterolului în sânge.

În comuna Plopiş, la Făgetu, acest an se anunţă cu o bogată producţie de cireşe ( sălbatice) amare. 

Aşadar e musai să fiţi prezenţi la a treia ediţie a Festivalului Cireşelor din acest an, din 23 şi 24 iunie. 

Am pregătit activități interesante pentru cei mici și cei mari, surprize şi specialităţi din zona Munţilor Plopiş.

Vă aşteptăm cu drag!

 

Festivalul cireșelor

Sezonul cireșilor înfloriți este o sărbătoare a primăverii care ne invită să ieșim în natură, pentru a ne bucura de peisaje de poveste, ce par adesea ireale.

Și la Făgetu cireșii și-au îmbrăcat straiele de sărbătoarte, în așteptarea festivalului dedicat lor, ce se apropie pe zi ce trece.

Cea de a III -a ediție a Festivalului Cireșelor din Făgetu, comuna Plopiș va avea loc în 23 și 24 iunie și propune activități interesante pentru cei mici și cei mari.

Revenim în curând cu mai multe informații și programul evenimentului.

Sub pământ

 O zi frumoasă de primăvară, o nouă excursie în împrejurimile comunei Plopiş. Între cele două sate – Plopiş şi Iaz – se află un deal care nu pare a fi cu nimic mai special decât oricare altul din această zonă.

Totuşi în această perioadă, când vegetaţia este încă la începutul perioadei de creştere am observat ceva neobişnuit pe acest deal.

Cred că aici, în pământul de pe această culme se află cea mai harnică comunitate de cârtiţe.

Sub pământ, locuinţa lor este un adevarat palat, cu multe încăperi, cu tuneluri largi, cu camere de popas din loc în loc. Odaia de dormit  şi-o fac de obicei într-un loc mai ferit, în dreptul unor tufişuri și nu în locul unde se înalţă muşuroiul.

Galeriile, răsfirate pe suprafeţe mari, sunt drumuri săpate ca să-şi caute hrana. Nu se ating de rădăcinile buruienilor întâlnite în cale, fiind o specie carnivoră în toată puterea cuvântului. Mâncarea ei constă din larve de insecte, din râme sau insecte care trăiesc în pamânt.

Uneori găseşte mâncare mai din belşug, alteori mai puțină. Ca să aibă oricând cu ce să se sature, își face rezerve, undeva în drumul tunelurilor. Acolo, într-o gropiță anume săpată, adună râme multe, cărora le face o operație chirurgicală ca să nu mai poată fugi în pamânt. Le retează capetele, iar  până ce le cresc la loc, le vine rândul la înghițit. Are, în acest fel, râme proaspete oricând vrea.

Trupul e o maşină vie pentru săpat tunele. Drept sfredel serveşte botul ascuţit, cu un zgârci la vârf, ce-i dă mai multă tărie. Ca sape servesc labele de dinainte, scurte, vânjoase, date-n lături, cu unghii ascuţite, lungi, adevăraţi dinţi de greblă. Cu labele de dinapoi azvârle ţărâna ieşită din săparea canalelor.

Cârtiţa (Talpa europaea) îşi duce viaţa în cotloane subpământene, tuneluri ramificate, cu răsuflători în dreptul muşuroaielor.

Pe acest deal, sub pământ, aceste animale și-au construit o adevărată metropolă, unde trăiesc probabil, cele mai harnice cârtițe din România!

 

Buna Vestire

Sărbătoarea Bunei Vestiri, ziua în care Fecioara Maria a primit vestea că-l va naşte pe Fiul Domnului, este corelată cu diverse practici devenite tradiţii şi superstiţii. Astfel, în cultura populară se crede că cine se ceartă de Buna Vestire va avea parte de supărări tot anul. De aceea, se spune că această zi este una aducătoare de veşti bune. Totodată, este recomanat să nu dormi prea mult în această zi, pentru a nu fi leneş şi somnoros întregul an. În calendarul popular, această zi este numită şi Ziua Cucului. Potrivit tradiţiei, dacă primul cântec al cucului este îl auzi trebuie musai să ai bani în buzunar pentru a nu tot anul cu buzunarul gol. De aceea, în popor se spune că este bine să ai buzunarele pline de bani pentru a avea belşug în următorul an. Etnologii au mai identificat în lumea satului o altă practică. În unele zone, craca pe care a cântat cucul de ziua lui era tăiată şi pusă în apa de scăldat pentru a aduce noroc în dragoste tinerelor de măritat. Tot această zi este legată de mai multe practici privind purificarea spaţiului, de la tras clopotele pentru a alunga spiritele malefice până la scuturarea straielor şi a covoarelor prăfuite peste iarnă. De Buna Vestire este dezlegare la peşte. Se prepară şi se conumă peşte pentru a fi tot anul „ca peştele în apă“. Se crede că, în această zi, pescarii nu trebuie să arunce mămăliga în apă, pentru ca acea apă să fie protejată. Una dintre cele mai cunoscute superstiţii legate de această zi este cea care anunţă vremea de Paşti. Se spune că aşa cum va fi vremea în ziua de Buna Vestire aşa va fi şi de Înviere. 

Sălăjeancă de 103 ani din Făgetu

Sălăjeancă de 103 ani din Făgetu, felicitată de ziua ei de către episcopul romano-catolic

Episcopul romano-catolic Böcskei László a felicitat, zilele trecute, o enoriaşă din satul Făgetu, judeţul Sălaj, cu prilejul împlinirii vârstei de 103 ani. În acest sens, înaltul prelat s-a deplasat în localitatea care se află la limita a trei judeţe – Bihor, Sălaj şi Cluj.

„Am aflat din raportul parohului Rolnik Marton privind situaţia pastorală a anului precedent, despre faptul că una dintre enoriaşele parohiei va împlini 103 ani şi am decis să vizitez persoana sărbătorită. Am felicitat-o, am împărtăşit bucuria zilei de naştere şi am încredinţat-o în grija lui Dumnezeu”, a afirmat episcopul Böcskei László, citat de Agerpres.

Deşi viaţa i-a rezervat multe încercări, Mihalcsik Iuliana nu şi-a pierdut credinţa, pe care a transmis-o copiilor şi nepoţilor ei. În ciuda puterilor fizice slăbite, a faptului că şi-a pierdut în totalitate vederea şi auzul îi este îngreunat, sărbătorita centenară continuă să recite rugăciuni şi să-L slăvească pe Dumnezeu prin cântece religioase învăţate în tinereţe. Este îngrijită şi înconjurată cu dragoste de către membri ai familiei care au rămas cu dânsa, din trei generaţii.

„Mama ne-a învăţat să ne rugăm, dânsa ne-a dus la biserică pe drumurile astea grele pe jos, căci nu erau alte mijloace de transport pe vremuri”, a mărturisit fiul Iulianei, Mihalcsik Iosif.

Parohul Rolnik Marton, care l-a însoţit pe episcop, şi-a exprimat bucuria faţă de vizita ierarhului, dar şi mai mult a însemnat pentru el să poată aduce prin asta bucurie persoanei sărbătorite şi familiei acesteia.

„Este o mare onoare pentru familie, dar şi pentru parohie, faptul că preasfinţitul a acceptat să facă atâta cale şi să vină la noi. Eu cred că acest gest este de asemenea o încurajare şi pentru familie, care o îngrijeşte cu dragoste pe bunicuţă. Dânsa îşi acceptă suferinţa şi trăieşte cu demnitate acest timp cu care Dumnezeu binevoieşte să o mai binecuvânteze aici pe pământ, oferind prin aceasta familiei sale, dar şi nouă un exemplu de credinţă, speranţă şi iubire”, a precizat Szombati-Gille Tamás, responsabil cu comunicarea al Asociaţiei Caritas Catolica.

Sursa: Magazin Salajean

Festival interjudețean de colinde

Festivalul interjudețean de colinde „Răsună, mândru răsună…”

Ediția a III-a

Plopiș – 3 decembrie 2017 

           Și în acest an, Festivalul interjudețean de colinde „Răsună, mândru răsună…” își propune să adune laolaltă sute de spectatori care vor intra, pentru preț de câteva ore, în atmosfera magică a sărbătorilor de iarnă, care se apropie cu pași atât de repezi.

          Zeci de colindători din șase județe ale țării (Sălaj, Caraș-Severin, Bihor, Bistrița-Năsăud, Timiș și Arad), vor aduce în fața celor prezenți colinde, obiceiuri și tradiții specifice zonei din care provin, dedicate Sărbătorii Crăciunului și a Anului Nou.

          De asemenea, în cadrul evenimentului, vor evolua pe scenă artiștii Ioan Dordoi, Radu Ciordas, Sergiu Chirila, Andra Nedisan și Dan Grosos; prezentatori: Bulzan Ionela-Lucreția, Coste Anin-Alexandru și Mihai Herte (Misu – HoraTV).

          Aflat la ce-a de-a treia ediție, evenimentul își propune să evidențieze importanța Sărbătorilor închinate Nașterii Domnului și, totodată, să încurajeze păstrarea vie a datinilor specifice celei mai importante și mai așteptate perioade a anului.       

          Festivalul va avea loc duminica, 3 decembrie 2017, începând cu ora 12:00, la Căminul Cultural din localitatea Plopiș și este organizat de Școala Gimnazială Nr. 1 Plopiș, cu sprijinul Primăriei, al Consiuliului Local și al Centrului de Informare și Marketing Turistic Plopiș.

„Sfântă Mărie Mică”

Biserica ortodoxă și cea greco-catolică din satul Iaz, comuna Plopiș, poartă hramul Nașterii Maicii Domnului, sărbătorit anual, pe data de 8 Septembrie, evenimentul fiind cunoscut și sub denumirea de „Sfântă Mărie Mică”. Acesta reprezintă un moment de bucurie, la care participă atât credincioși ai satului, dar și persoane venite din localități învecinate sau fii ai satului veniți de la distanțe mult mai mari, pentru a se bucura împreună cu familiile lor de această frumoasă sărbătoare.

                   Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului este prima sărbătoare din cursul anului bisericesc, care începe la 1 Septembrie și, totodată, cea mai importantă sărbătoare a toamnei. De dimineața, credincioșii se îndreaptă cu mic cu mare spre biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie și la Sfântul Maslu care sunt oficiate de un sobor numeros de preoți. La săvârșirea acestora, „se lasă” icoana Maicii Sfinte, iar fiecare credincios trece prin fața ei și se închină, rugându-se pentru sănătate și bunăstare. După masa este dedicată familiei și petrecerii cu cei dragi.

                   În credința populară, sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului reprezintă hotarul astronomic dintre vară și toamnă, momentul în care se dă startul lucrărilor agricole de toamnă și momentul în care noul anotimp începe să își intre în drepturi.

                    

Cel mai frumos drum din Sălaj

La Făgetu, într-una din cele mai frumoase zone peisagistice, cea de-a treia tabără SPS

Pe culmea Munților Plopiș, pajiștea asta întinsă, care seamănă mai mult cu o câmpie suspendată, cumva, pe munte, e colorată de verdele naturii și galbenul holdelor de grâu, care și-au pus amprenta – într-un mod pitoresc deosebit, conferindu-i o frumusețe aparte -, asupra părții ăsteia de lume.

Acolo, pe câmpia asta suspendată, urmând o cale sinuoasă peste culmea munților, cel mai frumos drum din județul Sălaj te duce, dacă te hotărăști să-l urmezi, într-o lume fermecătoare. Asta dacă îți place natura.

Cei vreo 20 de kilometri de drum, care leagă localitatea Plopiș de Făgetu și care își urmează cursul către Borod ori Tusa, urmând demarcația dintre județele Sălaj și Bihor, sânt, pe bună dreptate, asemănați cu Transalpina, evident, la o scară mult mai mică. Însă, poate tocmai de aceea, ori cu atât mai mult, farmecul drumului ăstuia are o notă aparte, ceva care te leagă de verdele și galbenul care colorează culmea muntelui și care te face să exclami, chiar și fără voie: ”Superb!”.

Cel mai frumos drum din Sălaj

Încă de când ieși din Plopiș, drumul, reabilitat în 2015 de Consiliul Județean Sălaj, urcă către culme, urmându-și meandrele parcă alene, introducându-te în calmul care caracterizează partea asta a țării, un calm care ți se așterne rapid în gânduri. Iar drumul se transformă într-o vacanță care, pentru tine, cel care de abia ai scăpat de agitația orașului, se transformă, cu adevărat, într-o binecuvântare.

Vezi continuarea articolului pe:

Sălajul pur și simplu

Mulțumiri domnului Călin Pavăl!

 

Mlaștina de la Iaz

Un loc mistic, încărcat de legendă, o punte între două lumi! Mlaștina de la Iaz, despre care oamenii locului spun că ar fi un lac fără fund este pe cât de înfricoșătoare, pe atât de spectaculoasă. Se spune că apa mlaștinii este binefăcătoare și vindecă pe oricine are curajul să pună piciorul în apa neagră, dar se mai spune și că a furat multe suflete.

De cum ajungi la Mlaștina de pe Valea Iazului, natura pare…împietrită. Nici vântul nu pare să adie printre copacii bătrâni care străjuiesc mlaștina. Parca i-ar fi teamă să nu tulbure apa neagră ca tăciunele.

Oamenii locului privesc aceasta palma de vegetație cu teamă. Tainele apei sunt încă nedeslușite, iar iazul atrage ca un magnet curioșii în căutarea de legende.

„O legenda, am auzit-o eu de la bunica, spunea ca în această zonă, la un moment dat, a fost o secetă puternică. Au secat apele, nu a plouat câțiva ani și apă nu se găsea decât aici, în mlaștină”, povestește Alexandru Bodea.

De atunci, nimeni nu a mai avut curajul să aducă apa din Iaz acasă. Dar misterul și teama se împletesc mai departe!

Localnicii din Iaz se tem numai când aud de lacul care se odihnește la un kilometru de casele lor. Bătrânii satului spun că nimeni nu a mai avut curajul să intre în mijlocul apei de la Iaz. Unii spun că apa din lac are puteri tămăduitoare.

„Oamenii spun că aici este un tău fără fund, tăul de la Iaz, că nu ar avea fund pentru că aici s-au înecat mulți și nu au mai ieșit mlaștina i-a tras în jos”, mai spune localnicul.

Cu timpul, însă, oamenii au descoperit că apa are puteri vindecătoare. Localnicii  spun că cei care merg pe marginea iazului se vindecă de boli. Mlaștina de la Iaz este o arie protejata de interes național, cu o suprafață de zece hectare.

A fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate).

Aria naturală reprezintă o zonă cu mlaștini turbo-active, cu o valoroasă bogăție floristică, atât prin flora mezo-oligotrofă ce vegetează în arealul ei, cât și prin sedimentul său atribuit erei palinologicului. Din punct de vedere geologic, substratul este constituit din conglomerate, gresii, argile, nisipuri și marne nisipoase.

Roua cerului (Drosera rotundifolia)

Flora rezervației este constituită din elemente specifice turbăriilor, în cea mai mare parte din mușchi de turbă și specii floristice rare. Printre speciile vegetale aflate în arealul rezervaţie este semnalată prezenţa unei plante carnivore (insectofagă) cunoscută sub denumirea de roua cerului (Drosera rotundifolia).

Alte specii floristice: trestioară (Calamagrostis canescens) cunoscută și sub denumirea de terstie de câmp, sclipeți (Potentila erecta) sau șuvară (Molinia caerulea) cunoscută și sub denumirea de iarbă albastră, un rogoz din specia Carex vesicaria, papură (Typha latifolia), spetează (Juncus effusus) cunoscută și sub denumirea de rugină, buzdugan-de-apă (Sparganium erectum), bumbăcăriță (Eriophorum augustifolium), crușin (Rhamnus frangula), precum și specii arboricole de salcie aurie, (Salix auris), răchită (Salix alba) sau arin negru (Alunus glutinosa).

Faună

Pe teritoriul rezervației au fost identificate mai multe specii faunistice de coleoptere (gândaci), dintre care unele unicat pentru țara noastră, cum ar fi specia Phytobius velaris.

Căi de acces

  • Drumul național (DN1H) – Şimleu Silvaniei – Nuşfalău – drumul județean (DJ119E) până în satul Plopiș, urmând valea Iazului (un afluent de dreapta al Barcăului) în amonte se ajunge în rezervație.