Vara în pădure
”Pădurea verde și stufoasă
E casa mea și sunt ferice
Și vara e așa frumoasă
Că n-ai ce-i face, orice-ai zice
Eu zbor pe sus, și văd albine
Cum duc polen în stupul lor
Privighetori cu glasuri fine
Se-aud perfect din al meu zbor…”
de DAN ILIESCU
Zbor deasupra Plopiș-ului
Într-o lume în care aproape oricine are o cameră foto, obsesia pentru imagini este mai mare ca oricând…
Filmare realizată în tabăra internațională de fotografie: Sălaj. Frumusețe, Tradiție, Poveste – 2021
Credit: Ovi D. Pop
Tabăra de Fotografie este organizată de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj și Varadinum Foto Club Oradea Romania în parteneriat cu Asociația de Dezvoltare Intercomunitară ”Sălaj Plus” sub patronajul International Union of Photographers (IUP).
Mulțumim artiștilor fotografi!
Bogăţiile pădurii
Toamna… cu reflexele ei ruginii… bogată în de toate… ne arată în fiecare an adevărata faţă a naturii… cea în mii de culori… Poartă spre strălucirea infinită a zăpezii, toamna este cel mai bogat anotimp, purtând în aer un miros specific de „bun”, iar copacii îmbracă haine multicolore, pierzându-şi, rând pe rând, acoperământul ruginiu. Darul naturii, ilustrat mai jos, cu bune sau rele, după cum este şi viaţa în sine…
Ţara Silvaniei vs Ţara Crişurilor
O zi de vară, un drum, două ţări!
Cel mai frumos drum din Sălaj, într-o scurtă incursiune la limita dintre două judeţe, pe culmile Munţilor Plopiş, de la Făgetu, judeţul Sălaj spre Borod, judeţul Bihor, acolo unde priveliştea oferă o viziune de basm, iar natura îţi dezvăluie o lume fermecătoare. Locuri magice care ne încarcă de energie şi ne optimism.
Iaz – moară, mlaștină, mocăniță, muzeu
A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul „Iaz” este traversat de Valea Iazului. Pe acestă vale erau mai multe mori pe apă, la ora actuală doar una singură se mai păstrează întreagă.
Valea Iazului se desparte în sat în „Matcă” şi „Pârâul Racoviţă”. Ea are mai mulţi afluenţi, pârâiaşe care izvorăsc din Munţii Plopişului precum Valea Peştilor, Valea Uliului, Valea Şes.
Pe Valea Uliului se află Pârâul Pălincii, unde în vechime sătenii se ascundeau de autorităţi să facă vestita pălincă de Iaz.
În sus, pe partea dreaptă, pe vale ajungi la Mlaştina de la Iaz, arie naturală protejată care te învăluie cu istoria şi secretele ei bine ascunse. Mlaştina formată prin alunecări de teren de acum 8-10.000 de ani, dispune de un strat de depuneri de polen, purtători de informaţii. Este o adevărată comoară pentru cercetătorii care studiază evoluţia pădurilor în ultimii 10.000 de ani.
Aici au funcţionat Băile Iaz, recomandate celor cu afecţiuni reumatice şi cu boli ai sistemului nervos periferic.
Urcând de la mlaştina pe versanţii munţilor Plopiş găsim zone cu un pitoresc aparte, pădurea cu darurile ei şi urme ale unei vechi mocăniţe care prin 1920 a fost construită. Datorită comunității numeroase de slovaci care erau cunoscuți drept buni tăietori de lemne, firma elvețiană La Roche a decis să investească în zona Făgetu (comuna Plopiș). În 1920 a fost construită pe ruta Iaz-Nușfalău mocănița care transporta lemnul tăiat de slovaci spre fabrica de cherestea de la Nușfalău.
După un scurt popas la pensiunea Valea Iazului, pentru a ne odihni după cele 3 – 4 ore de hoinărit prin pădure, ne reluăm drumul și ajungem la Muzeul de Artă Populară Ligia Alexandra Bodea, un loc în care timpul s-a oprit, iar viața noastră începe să-și găsească sensul și răspunsuri la întrebări pe care le-am ignorat prea mult. Simplitatea vieții și a lucrurilor ce ne înconjoară se regăsesc în fiecare colț al acestei impresionante și minunate colecții. O nouă săptămână poate să înceapă în voie. Noi avem ”bateriile” pline de energie!
Pe drum mai surprindem câteva instantanee inedite, pentru ca totul să fie mai mult decât o escapadă la final de săptămână.
MLAȘTINA ( turbăria, smârcul sau tinovul)
Mlaștina este un biotop caracterizat printr-un teren umed mlăștinos, un loc mocirlos (acoperit cu vegetație), un ochi de apă pe un teren mlăștinos. Din punct de vedere al reliefului, mlaștina se formează într-o depresiune de teren, fără scurgere, pe care se adună și stagnează apa într-un strat subțire, deseori nepermanent.
Ascunzând printre muşchi şi ierburi înalte una din puţinele plante carnivore din România, cu o adâncime de peste cinci metri şi o frumuseţe misterioasă ce a dat naştere mai multor legende, mlaştina de la Iaz, arie protejată de interes naţional cu specii rare de plante şi animale, este o poveste prea puţin spusă şi cunoscută de către iubitorii de natură de la noi şi de pretutindeni.
Când spui “mlaştină” gândul îţi zboară la terenuri instabile, ce pot înghiţi într-o clipă musafiri nepoftiţi ce au avut o clipă de neatenţie sau au făcut un pas greşit. La Iaz, lucrurile stau cu totul altfel, iar drumul recent asfaltat te duce aproape pe neobservate, către marginea satului, pentru a ajunge, câteva zeci de secunde mai târziu, la poarta improvizată din pari cu coaja albă, de mesteacăn, ce te anunţă că destinaţia finală este chiar în faţa ta.
Povestea rezervaţiei naturale de la Iaz începe undeva în Pleistocen, acum circa 10.000 de ani, atunci când, în urma unor alunecări de teren s-a format un lac, ce prin colmatare a dat naştere unei mlaştini ce are astăzi o suprafaţă de aproape o jumătate de hectar şi o adâncime maximă de 5,1 metri, potrivit unor cercetări din anii 80. Întreaga rezervaţie însă are o suprafaţă de 10 hectare şi a fost declarată arie protejată de interes naţional în anul 2000, pe baza unor studii ştiinţifice existente la data respectivă, în special studii asupra florei şi vegetaţiei, considerându-se că Mlaştina de la Iaz are o importanţă ştiinţifică.
Această rezervaţie se întinde pe o suprafaţă de 10 hectare, iar mlaştina, ca atare, nu este decât pe o suprafaţă de o jumătate de hectar. Arealul ce înconjoară mlaştina e considerat ca zonă de protecţie a acestui loc frumos şi interesant. Această mlaştină este o dovadă a istoriei evoluţiei din ultimii 10.000 de ani. Aici se poate descifra modul cum a evoluat vegetaţia, clima şi locuirea, prin polen, acesta acumulând în el de-a lungul vremii dovezi, după care s-a depus în mlaştină. Apa are o culoare maroniu-închisă, deoarece are un conţinut ridicat de oxizi de fier. Ceea ce este mai interesant aici este planta carnivoră Drosera Rotundifolia.
Un brâu de apă brodată cu săbii de stufăriş separă mlaştina de pământul tare din apropierea sa. Traversarea apei ce are o lăţime de circa doi metri nu este una facilă şi necesită o încălţăminte potrivită terenului mlăştinos, singurul sprijin fiind crengile de alun sau mesteacăn, de care te poţi prinde sau pe care poţi călca pentru a ajunge pe covorul de muşchi al mlaştinii. Odată ajuns aici, piciorul se scufundă până aproape la gleznă în terenul moale, iar ideea că sub stratul de muşchi se află cinci metri de apă poate da frisoane celor slabi de înger. Efortul îţi este însă răsplătit iar frica se domoleşte atunci când, după câteva minute de căutări dirijate, Drosera Rotundifolia, una din puţinele plante carnivore din România, îşi face apariţia, timidă, printre iarba înaltă şi abundenţa de diferite specii de muşchi. Exemplarele descoperite sunt mici, cât unghia, însă mă consolează gândul că esenţele tari se ţin în flacoanele mici, iar admirarea unei plante carnivore în habitatul ei natural este, cu siguranţă, un fapt cu care nu mulţi se pot lăuda.
Drosera Rotundifolia este o specie ocrotită, plantă carnivoră ce consumă aproximativ 50 de insecte pe an. Frunzele au pe suprafaţa lor numeroşi peri glandulari cu rol în digerarea insectelor. Perişorii, numiţi şi tentacule, secretă substanţe lipicioase care se adună sub forma unor picături strălucitoare de rouă, de unde vine şi denumirea plantei. O insectă care se aşează pe o frunză a acestei plante se lipeşte de perii ce se încolăcesc în jurul ei. Perii secretă un suc lipicios, abundent, care sufocă insecta. Ea este apoi digerată de anumite enzime timp de câteva zile.
Nicolae Bodea, e nerăbdător să împărtăşească şi altora povestea rezervaţiei, a proiectului european prin care s-a dorit conservarea şi conştientizarea oamenilor privind importanţa ei, dar mai ales legendele despre mlaştină şi împrejurimile ei auzite de la bunici şi străbunici.
“În zonă circulă mai multe legende despre mlaştină. O legendă pe care am auzit-o eu de la bunica mea spune că aici, pe vremuri, a fost o perioadă foarte secetoasă. Au secat toate văile, iar în sat nu mai era strop de apă, decât aici, în zona mlaştinii. Oamenii au venit cu mic cu mare, s-au mobilizat şi au tăiat un canal ca să dea drumul apei din mlaştină în sat, pentru animale. Când credeau că au terminat lucrul, s-a pornit o furtună, o vijelie cu tunete şi fulgere. Pe toţi i-a fugărit de aici şi nu s-au mai apropiat de mlaştină, fiindcă o consideră ceva sacru pentru comunitate. Atunci a intrat, aşa, o spaimă în oameni, cum că nu au voie să intervină.
O altă legendă spune cum au luat naştere băile care au fost aici, la Iaz, şi care foloseau apă din mlaştină. Legenda spune că aici s-a înecat o păstoriţă cu turma ei. Într-o zi, turma speriată a intrat direct în mlaştină, iar ciobăniţa a intrat şi ea după turmă. Mlaştina a înghiţit atât fata cât şi turma. Oamenii din sat au venit, tineri şi bătrâni, să caute trupul fetei măcar. Nu l-au găsit, deşi căutările au durat mai multe zile. Au venit şi bătrâni cu cârje, care după o săptămână de stat cu picioarele în apa mlaştinii au simţit că picioarele nu-i mai supără. Atunci şi-au dat seama că apa este bună pentru tratarea unor boli”, povesteşte cel ce ocupă şi funcţia de administrator public al primăriei Plopiş.
“Peisajele desprinse dinspre culmile Plopişului, rezervaţia naturală “Mlaştina de la Iaz” şi nu în ultimul rând obiceiurile şi folclorul zonei bine conservate, fac din Plopiş una dintre cele mai atractive comune ale judeţului Sălaj. Comuna aparţine microregiunii Valea Barcăului, care cuprinde alte 10 comune. Pe teritoriul acestor comune se află încă două arii protejate de interes naţional – Rezervaţia Peisagistică Tusa – Barcău din comuna Sîg şi Pădurea Lapiş-Nuşfalău”, se arată în planul de management.
Câte dintre aceste plante sau animale le va putea găsi sau recunoaşte un turist în rezervaţia naturală şi mlaştina de Iaz e greu de spus, însă frumuseţea zonei poate fi admirată, cu siguranţă, de orice profan într-ale biologiei, botanicii sau entomologiei.
Prelucrare din Magazin Sălăjean – 5 septembrie 2013
Ultima moară din Iaz?
”Numele localităţii provine de la apelativul românesc iaz, adică „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” ori „derivaţie de rîu, spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În satul Iaz au existat mai demult mai multe mori de apă, de la iazurile acestora e probabil ca să provină numele localităţii.”
sursa – www.enciclopediaromaniei.ro
Iaz, satul morilor pe apă
Peisaje ce par rupte dintr-o poveste, mirosul pădurilor de brad, rezervaţia naturală „Mlaştina de la Iaz”, „Băile Iaz” – băi cunoscute pentru efectele lor terapeutice, obiceiurile şi folclorul zonei bine conservate şi nu în ultimul rând „Muzeul de Artă Populară al Ligiei Alexandra Bodea”, fac din satul Iaz una dintre cele mai atractive sate ale judeţului Sălaj. Satul Iaz aparţine de comuna Plopiș, aşezat în partea de sud-vest a judeţului Sălaj.
Satul Iaz este străbătut de Valea Iazului, care se desparte în sat în „Matcă” şi „Pârâul Racoviţă”. Valea Iazului are mai mulţi afluenţi, pârâiaşe care izvorăsc din Munţii Plopişului precum Valea Peştilor, Valea Uliului, Valea Şes. Pe Valea Uliului se află Pârâul Pălincii, unde în vechime sătenii se ascundeau de autorităţi să facă vestita pălincă de Iaz.
Valea Iazului se varsă în râul Barcău pe teritoriul localităţii Boghiş.
Trebuie menţionat faptul că satul a fost împărţit în două părţi: Iazul de Jos şi Iazul de Sus („Felső”, „Alsó”), ambele corespund Iazului din zilele noastre. De altfel azi se disting trei părţi: Iazul de Sus sau Groşi, Iazul de Jos împărţindu-se şi el în două părţi – Iaz şi Cehal.
Ipoteze privind originea numelui Iaz – toponimul este identic cu apelativul românesc iaz „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” sau „derivaţie dintr-un râu spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În localitatea Iaz au existat înainte mai multe mori pe apă (Viluchi, Neoachi, Teofil şi a Torji), dar şi piuă şi fierăstrău (a Torji).
Autor: Cristian Borz
Sursa: http://www.caietesilvane.ro/articole/2228/Iaz-satul-morilor-pe-apa.html
Moara ocupa un element aparte în cadrul comunităţii săteşti, precum crâşma, aşteptând rândul la măcinat, ţăranii aflau ultimele veşti din sat, pe care apoi le comentau fiecare după puterile sale.
Istoria uitată
În jurul anului 1920 s-a decis să se investească în industria prelucrării lemnului. Datorită comunității numeroase de slovaci care erau cunoscuți drept buni tăietori de lemne, firma elvețiană La Roche a decis să investească în zona Făgetu (comuna Plopiș). În 1920 a fost construită pe ruta Iaz-Nușfalău mocănița care transporta lemnul tăiat de slovaci spre fabrica de cherestea de la Nușfalău.
Traseu anevoios prin pădure 
Traseul mocăniței era unul anevoios. Ecartamentul îngust măsura 30 de kilometri și era parcurs de locomotivă cu abur rezultat din arderea lemnului cu care era alimentată. Calea mocăniței pornea din pădurile situate la înălțimi de peste 700 de metri din vârfurile Munților Plopiș și străbătea Valea Iazului, cu suite și coborâșuri prin toți afluenții văii. Mocănița cu vagoanele pline de lemn poposea într-o zonă mărginașă a localității Iaz, pe drumul spre Făgetu de unde sutele de muncitori se aprovizionau cu alimente și bunuri necesare traiului de munte de la magazinele organizate de comunitatea evreiască din zonă. Apoi își continua drumul anevoios prin abur și fum, pe la mica așezare de la Preoteasa. Pleca apoi spre Boghiș, unde mai poposea câteva minute, și într-un final se oprea la celebra fabrică de cherestea din perioada interbelică de la Nușfalău, unde întregul material lemnos rezultat din tăierea fagului era descărcat din zecile de vagoane.
Fabrica de cherestea de la Nușfalău
Perioada de glorie a industriei lemnului din zona sud-vestică a județului Sălaj era confirmată și de apariția fabricii de cherestea de la Nușfalău. Fabrica era situată în apropiere de gara din Nușfalău, pentru ca vagoanele care porneau din valea Iazului și străbăteau înălțimile munțiilor Plopiș să poată descărca fagul tăiat la Făgetu de către slovaci. Fabrica era în plină dezvoltare. Se ocupa de prelucrarea materialului lemnos. Întâi, lemnul se fierbea în cazane, pentru a putea fi mai apoi modelat. Apoi se tăia și prelucra pentru traverse de cale ferată și podețe. În cadrul fabricii exista și o secție unde se construia mobilier pentru diferite utilități, de la birouri până la mobilier de uz casnic. Fabrica avea sute de muncitori, cu precădere din localitatea Nușfalău dar și din zonele limitrofe.
Ce a mai rămas din ce-am avut
Mocănița de la Iaz și fabrica de cherestea de la Nușfalău au dăinuit 28 de ani, timp în care s-a dezvoltat o puternică industrie a lemnului în sud vestul Sălajului. Lemnul din pădurile Iazului prelucrat la întreprinderea de la Nușfalău era apreciat atât în țară cât și peste hotare. Zona unde era amplasată fabrica era apropiată de granița nord-vestică cu Ungaria. În 1939, în momentul în care a început a doua conflagrație mondială, utilitatea mocăniței și a fabricii a fost schimbată, la fel ca restul fabricilor de pe teritoriul României. Mai marii vremii n-au mai avut nevoie de mobilă ci de armament pentru armata ungară, după cedarea Transilvaniei de Nord. Așa că au tranformat-o în fabrică de armament. Fabrica, la fel ca trenul ce străbătea sud-vestul județului, a fost însă naționalizată forțat în anul 1948. Acela a fost și momentul în care a început declinul industriei lemnului din zona Plopiș-Nușfalău.
Urmele unei civilizații a lemnului
În ziua de astăzi au rămas doar urmele unei civilizații a lemnului, care pare să fi dăinuit în sud-vestul Sălajului în urmă cu mii de ani, nu cu zeci. Declinul a început la 1948 când regimul Stalinist a fost instaurat în întreg teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic. Astăzi a rămas doar ruină. Mergând spre cascadele de la Iaz se mai pot vedea prin pădure urme ale ecartamentului elvețian. În zona Boghișului se mai observă, pe drumurile lăturalnice ale satului, urme din podețele pe care mocănița le străbătea în drumul spre Nușfalău.
Sursa: Graiul Sălajului
Plopiș
Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1227, când satul apare sub numele de Bozia-Gemelchen,
Iaz
Numele localităţii provine de la apelativul românesc iaz, adică „apă stăvilită formând un lac artificial mai mic sau o bolboacă mai mare” ori „derivaţie de rîu, spre a duce o parte din apa lui la o moară, o piuă, un fierăstrău”. În satul Iaz au existat mai demult mai multe mori de apă, de la iazurile acestora e probabil ca să provină numele localităţii.
Prima atestare documentară a satului Iaz este din anul 1342 sub denumirea de Jáz, voievoda ipsorum (olacorum) de Jazi et ceteri olaci de eadem, Jazi, Jaz. Satul în acea perioadă aparţinea de Cetatea Valcăului.
Satul Iaz este străbătut de Valea Iazului, care se desparte în sat în „Matcă” şi „Pârâul Racoviţă”. Valea Iazului are mai mulţi afluenţi, pârâiaşe care izvorăsc din Munţii Plopişului precum Valea Peştilor, Valea Uliului, Valea Şes. Pe Valea Uliului se află Pârâul Pălincii, unde în vechime sătenii se ascundeau de autorităţi să facă vestita pălincă de Iaz. Tot aici se află Fântâna Lăzuranilor.
Sursa: http://www.caietesilvane.ro/articole/2228/Iaz-satul-morilor-pe-apa.html
Făgetu 
Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1830, când satul apare sub numele de Valea Ungurului. Alte atestări documentare provin din anii 1850 Valia Ungureaszka, 1854 Magyarpatak, Valea ungurească, 1964 Făgetu.
Localitatea a fost înfiinţată prin colonizarea în zonă a slovacilor, de către împărăteasa austriacă Maria Tereza (1740-1780). Aceştia au fost aduşi din Slovacia pentru defrişarea pădurilor şi au primit ca răsplată locurile defrişate, pe care s-au aşezat.
Casa Birăiții din Iaz
Cunoscută sub numele de Casa Birăiţii, ea a fost construită de Lupou Dumitru (a Vilii) la începutul anilor 1900 şi a fost înregistrată în Registrul Comunei Plopiş în anul 1918.
Cel care a construit casa, Lupou Dumitru, a fost primar al comunei Plopiş timp de 25 de ani consecutiv, între 1910-1935 (aşadar, atât în perioada Imperiului Austro-Ungar, cât şi după înfăptuirea Marii Uniri de la 1918), până la moartea sa în anul 1935. Casa este denumită Casa Birăiţii deoarece, în limba maghiară, la primar i se mai spunea şi birău, iar acesta decedând, oamenii îi spuneau soţie văduve ,,birăiţa”.
După cum rezultă din Monografia Comunei Plopiş: ,,O figură luminoasă a acestei perioade a fost primarul comunei Plopiş, Lupou Dumitru, a Vilii, care a activat ca primar timp de 25 de ani şi care a fost iniţiatorul construirii localului şcolar. În ziua de 16 august 1935 a fost o zi de mare doliu pentru comună, deoarece a încetat din viaţă acest harnic om la a cărui înmormântare, în semn de preţuire, a participat atât prefectul judeţului Sălaj, dr. Gurzau Mihail, cât şi deputatul de Sălaj, Emil Lobonţiu” (Monografia Sanitară a Comunei Plopiş, 1938). Menţionăm faptul că primarul era membru al Partidului Naţional Liberal.
Cei care au locuit în această casă au fost: Lupou Dumitru (1879-1935), fiul lui Lupou Gavril şi al Floarei, născută Cote – prima soţie; a doua soţie – LUPOU ANA (a Toduţului). Copii: Lupou Dumitru născut în 11.12.1924, decedat în
03.03.2005; Lupou Ana, căsătorită Moise, a Mitrului Şofronii, născută în 1918, decedată; Lupou Floriţa, căsătorită Noje, născută în 1921, decedată; Lupou Dumitru, cel care la moartea tatălui său, în anul 1935, avea vârsta de 11 ani, a rămas în casa părintească împreună cu mama sa şi s-a căsătorit cu Moise Ana (a Borlanului), născută în anul 1922, verişoară primară cu Bodea Alexandru, bunicul Ligiei Alexandra Bodea. Căsătoria lor a avut loc în data de 10 februarie 1944.
În urma căsătoriei celor doi s-au născut patru copii, care au crescut în aceasta casă, după cum urmează:
- Lupou Dumitru, născut în data de 10.03.1945, căsătorit cu Laslău Floare (a Hireanului), care au un copil – Lupou Dumitru;
- Lupou Maria, născută în 1950, căsătorită cu Moise Petru (a Traianului Tideri), care au un copil – Moise Jenica (căsătorită Chiba);
- Lupou Gavril, născut în data de 21.07.1955, căsătorit cu Lupou Stela (a Bocuţii), născută în anul 1959, care la rândul lor au doi copii: Lupou Marius Gavril, născut în anul 1985, asistent universitar, şi Lupou Maria Alexandra, născută în anul 1989, studentă la farmacie.
- Lupou Floare, născută în anul 1956, căsătorită cu Lupou Florian (a Mitrului Ili) care au trei copii: Lupou Florian, născut în 1975, căsătorit cu Gal Florentina din Iaz; Lupou Dumitru, născut în anul 1976, căsătorit cu Mal Gabriela din Plopiş; Lupou Nicolae, moştenitorul casei, în 1983.
Casa a fost locuită de la construcţia ei până în anul 2005, când a decedat fiul celui care a construit-o şi care a lăsat-o moştenire nepotului Lupou Dumitru, născut în anul 1976.
În anul 1944, în aceasta casă s-a instalat comandamentul german, în jur de şase luni, format din trei ofiţeri care aveau legatură telefonică cu Primaria Plopiş şi cu aerodromul din Pădurea Lapiş. Ofiţerii germani erau foarte politicoşi. Dacă aveau nevoie de ceva, băteau la uşa gazdei şi aşteptau să li se deschidă. Solicitau ce aveau nevoie şi plăteau pe loc. După retragerea lor, a rămas ca amintire de la ei o oală nemţească, în care s-a mai gătit peste 35 de ani.
După război, în această casă au locuit foarte mulţi intelectuali ce s-au perindat prin comuna Plopiş, profesori la Şcoala din Plopiş, doctori, ingineri, dintre care îi amintim pe: doctorul Puşcaş Ioan, care şi-a început activitatea la Dispensarul uman din Plopiş şi care a ajuns profesor, academician, fiind creatorul medicamentul Ulcosilvanil; profesorul de matematică Pantelimon; profesorul de muzica Labou Nicolae; învăţătoarea Laboş Maria, care s-a căsătorit cu Fuciu Ioan, şef de post; doctorul veterinar Cordoş Ioan şi mulţi alţi intelectuali care au fost gazduiti şi ospătaţi în această casă.
În anul 2012, Casa Birăiţii din Plopiş, cu nr. 180, a fost cumpărată de familia Bodea Alexandru din localitatea Iaz şi relocată la nr. 63, în perimetrul Muzeului Ligiei Alexandra, de o echipă de muncitori din comuna Boghiş, conduşi de Szilaghyi Csaba şi Lukaci Jozsef, care au demontat şi reconstruit casa.
- Toate informaţiile din acest text ne-au fost puse la dispoziţie de dl. Bodea Alexandru.
Comuna Plopiş, aşezată în partea sud-vestică a judeţului Sălaj, la limita cu judeţul Bihor, cuprinde o bună parte a Munţilor Plopişului. Cu o populaţie de 2985 locuitori în 1992 şi 1765 locuitori în 2002, comuna se compune din satele: Plopiş, Făgetu şi Iaz.
Plopiş, sat reşedinţă a comunei cu acelaşi nume, a fost atestat în anul 1227 cu numele de Bozia-Gemelchen. Avea în 1992 populaţia de 1496 locuitori şi în 2002 de 1169 locuitori.
Făgetu, sat component al comunei Plopiş, atestat documentar în anul 1830 cu numele de Valia Ungureaszka, avea în 1992 populaţia de 826 locuitori, iar în 2002 de 767 locuitori.
Iaz, sat al comunei Plopiş, atestat documentar cu nu-mele de Jaz, în anul 1342, avea în 1992 populaţia de 662 locuitori şi în 2002 de 829 locuitori. Aici există rezervaţia naturală „Mlaştina de la Iaz”, în care se află muşchiul de turbă şi o plantă rară, carnivoră, numită roua cerului.
(sursa: Dicţionarul aşezărilor sălăjene, autori: Gheorghe Coste, Daniela Coste, Cristina Moldovan; Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013, pp. 72-73)
Cel mai frumos drum din Sălaj
La Făgetu, într-una din cele mai frumoase zone peisagistice, cea de-a treia tabără SPS
Pe culmea Munților Plopiș, pajiștea asta întinsă, care seamănă mai mult cu o câmpie suspendată, cumva, pe munte, e colorată de verdele naturii și galbenul holdelor de grâu, care și-au pus amprenta – într-un mod pitoresc deosebit, conferindu-i o frumusețe aparte -, asupra părții ăsteia de lume.
Acolo, pe câmpia asta suspendată, urmând o cale sinuoasă peste culmea munților, cel mai frumos drum din județul Sălaj te duce, dacă te hotărăști să-l urmezi, într-o lume fermecătoare. Asta dacă îți place natura.
Cei vreo 20 de kilometri de drum, care leagă localitatea Plopiș de Făgetu și care își urmează cursul către Borod ori Tusa, urmând demarcația dintre județele Sălaj și Bihor, sânt, pe bună dreptate, asemănați cu Transalpina, evident, la o scară mult mai mică. Însă, poate tocmai de aceea, ori cu atât mai mult, farmecul drumului ăstuia are o notă aparte, ceva care te leagă de verdele și galbenul care colorează culmea muntelui și care te face să exclami, chiar și fără voie: ”Superb!”.
Cel mai frumos drum din Sălaj
Încă de când ieși din Plopiș, drumul, reabilitat în 2015 de Consiliul Județean Sălaj, urcă către culme, urmându-și meandrele parcă alene, introducându-te în calmul care caracterizează partea asta a țării, un calm care ți se așterne rapid în gânduri. Iar drumul se transformă într-o vacanță care, pentru tine, cel care de abia ai scăpat de agitația orașului, se transformă, cu adevărat, într-o binecuvântare.
Mulțumiri domnului Călin Pavăl!
Casa – Muzeu ”Ligia Bodea”
Muzeul se află în localitatea Iaz și este caracterizat de o unicitate aparte. Această unicitate constă în faptul că proprietara lui, Ligia-Alexandra Bodea, este cea mai tânără colecționară de obiecte tradiționale din țară. Ligia și-a început activitatea la doar 12 ani, atunci când, după moartea bunicii sale, în anul 2003, a hotărât să transforme casa în care aceasta a locuit, în muzeu. Și-a iubit atât de mult bunica încât nu a fost de acord ca părinții săi să demoleze casa bătrânească ce datează de prin anul 1880, astfel că, împinsă de foarte multă pasiune, ambiție și dăruire, ea reușește să pună bazele casei-muzeu.
Primele obiecte din muzeu au fost chiar cele de care se slujea bunica ei în propria-i gospodărie. Au urmat apoi multe alte piese adunate nu doare din localitate, ci și din localitățile învecinate. Unele dintre exponate au fost obținute cu ușurintă, fiind donate sau deoarece erau considerate de către deținătorii lor lucruri inutile, fără nicio valoare și, prin urmare, erau depozitate prin podurile caselor; însă, majoritatea au fost achiziționate contra unei sume de bani, sau, nu de puține ori, tânăra povestește că era nevoită să presteze anumite munci în gospodăria foștilor proprietari ca să poată obține obiectele dorite.
În prezent, importanta colecție este una foarte vastă și este formată din obiecte de uz gospodăresc, costume populare aparținând diferitelor regiuni ale țării, icoane pe sticlă, lăzi de zestre, obiecte de ceramică, un război de țesut și multe alte piese care amintesc de frumoasa lume a satului de odinioară.
De remarcat este faptul că proprietara muzeului, deși aflată la vârsta la care majoritatea tinerilor își îndreaptă interesele înspre cu totul alte direcții, susține cu multă fermitate că pasiunea și visul ei nu se opresc aici. Din cauza faptului că obiectele adunate erau prea înghesuite, Ligia a dorit extinderea muzeului, fapt pentru care, susținută de către părinții săi și prin intermediul Asociației ”Alexandra Etno-Iaz” și a Centrului de Cultură și Artă Sălaj, în imediata apropiere a casei-muzeu a fost relocată o gospodărie tradițională (”Casa Birăiții”), construită la începutul anilor 1900, din localitatea învecinată, Plopiș. Această casă este locuibilă, iar în interiorul ei turiștii pot retrăi atmosfera satului din secolul XIX. Pe viitor, se dorește ca încă o casă, de această dată aparținând etniei slovace, din localitatea Făgetu, să fie adusă aici, formând un adevărat muzeu în aer liber.
Mlaștina de la Iaz
Un loc mistic, încărcat de legendă, o punte între două lumi! Mlaștina de la Iaz, despre care oamenii locului spun că ar fi un lac fără fund este pe cât de înfricoșătoare, pe atât de spectaculoasă. Se spune că apa mlaștinii este binefăcătoare și vindecă pe oricine are curajul să pună piciorul în apa neagră, dar se mai spune și că a furat multe suflete.
De cum ajungi la Mlaștina de pe Valea Iazului, natura pare…împietrită. Nici vântul nu pare să adie printre copacii bătrâni care străjuiesc mlaștina. Parca i-ar fi teamă să nu tulbure apa neagră ca tăciunele.
Oamenii locului privesc aceasta palma de vegetație cu teamă. Tainele apei sunt încă nedeslușite, iar iazul atrage ca un magnet curioșii în căutarea de legende.
„O legenda, am auzit-o eu de la bunica, spunea ca în această zonă, la un moment dat, a fost o secetă puternică. Au secat apele, nu a plouat câțiva ani și apă nu se găsea decât aici, în mlaștină”, povestește Alexandru Bodea.
De atunci, nimeni nu a mai avut curajul să aducă apa din Iaz acasă. Dar misterul și teama se împletesc mai departe!
Localnicii din Iaz se tem numai când aud de lacul care se odihnește la un kilometru de casele lor. Bătrânii satului spun că nimeni nu a mai avut curajul să intre în mijlocul apei de la Iaz. Unii spun că apa din lac are puteri tămăduitoare.
„Oamenii spun că aici este un tău fără fund, tăul de la Iaz, că nu ar avea fund pentru că aici s-au înecat mulți și nu au mai ieșit mlaștina i-a tras în jos”, mai spune localnicul.
Cu timpul, însă, oamenii au descoperit că apa are puteri vindecătoare. Localnicii spun că cei care merg pe marginea iazului se vindecă de boli. Mlaștina de la Iaz este o arie protejata de interes național, cu o suprafață de zece hectare.
A fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate).
Aria naturală reprezintă o zonă cu mlaștini turbo-active, cu o valoroasă bogăție floristică, atât prin flora mezo-oligotrofă ce vegetează în arealul ei, cât și prin sedimentul său atribuit erei palinologicului. Din punct de vedere geologic, substratul este constituit din conglomerate, gresii, argile, nisipuri și marne nisipoase.
Flora rezervației este constituită din elemente specifice turbăriilor, în cea mai mare parte din mușchi de turbă și specii floristice rare. Printre speciile vegetale aflate în arealul rezervaţie este semnalată prezenţa unei plante carnivore (insectofagă) cunoscută sub denumirea de roua cerului (Drosera rotundifolia).
Alte specii floristice: trestioară (Calamagrostis canescens) cunoscută și sub denumirea de terstie de câmp, sclipeți (Potentila erecta) sau șuvară (Molinia caerulea) cunoscută și sub denumirea de iarbă albastră, un rogoz din specia Carex vesicaria, papură (Typha latifolia), spetează (Juncus effusus) cunoscută și sub denumirea de rugină, buzdugan-de-apă (Sparganium erectum), bumbăcăriță (Eriophorum augustifolium), crușin (Rhamnus frangula), precum și specii arboricole de salcie aurie, (Salix auris), răchită (Salix alba) sau arin negru (Alunus glutinosa).
Faună
Pe teritoriul rezervației au fost identificate mai multe specii faunistice de coleoptere (gândaci), dintre care unele unicat pentru țara noastră, cum ar fi specia Phytobius velaris.
Căi de acces
- Drumul național (DN1H) – Şimleu Silvaniei – Nuşfalău – drumul județean (DJ119E) până în satul Plopiș, urmând valea Iazului (un afluent de dreapta al Barcăului) în amonte se ajunge în rezervație.
MAGIA CRĂCIUNULUIdecembrie 6, 2022PRIMĂRIA COMUNEI PLOPIȘ și ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 […]
Vara în pădureiunie 27, 2022”Pădurea verde și stufoasă E casa mea și sunt ferice […]
Restaurarea zonelor umede și turbăriilor din Regiunea de Nord-Vestmai 31, 2022Facultatea de Geografie din cadrul Universității […]
Haidați! Vă așteptăm cu drag!august 25, 2021Consiliul Județean Sălaj, Centrul de Cultură și Artă […]
EXPERIMENTUL – „Satul și teatrul”august 2, 2021Duminică, 8 august, la ora 20:30, jucăm „Experimentul” […]
