Arhivă etichetă istorie

File din istoria localității Făgetu

Autor: Rolnik Martin

În timpul Imperiului habsburgic și apoi Austro-Ungariei, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în partea de Nord-Vest a Ardealului mai ales, dar și în ținuturile Bucovinei, au venit grupuri de slovaci pe aceste meleaguri de pe teritoriul actual al Slovaciei, mai ales de pe partea de Nord-Vest din ținutul „Orava”. Unii au venit ca mici meseriași, întemeietori ai micilor fabrici de sticlă. Aceștia și-au denumit localitățile unde s-au așezat cu numele de Huta. Așa de exemplu avem localitatea Huta-Bogdana din județul Sălaj, unde până în anul 1947 populația de etnie slovacă a ajuns la peste 70 de familii. Tot așa avem localitățile: Huta-Șinteu, Huta-Voivozi, din județul Bihor; Marca-Huta, județul Sălaj; Huta-Certeze, în județul Satu-Mare. Unii dintre cei veniți au fost mici meseriași. Alții au fost aduși aici ca tăietori de lemne și li s-a promis că vor primi terenul pe care-l vor defrișa, în schimbul altei renumerații, pentru munca prestată. Trebuie să nu uităm că în acea perioadă ținuturile de unde au plecat de pe teritoriile de astăzi ale Slovaciei, atunci a fost o mare secetă. Incendiile prin satele cu căsuțele lor de lemn au fost foarte dese. Populația numeroasă care a fost, relativ, acolo pe aceste ținuturi, nu a mai putut să trăiască din pământul ce l-au cultivat acolo. De aceea, s-au dus cu speranța că o să aibă o viață mai bună sau cel puțin urmașii lor pe unde au auzit că este de lucru. Între cele două războaie mondiale au plecat mulți în Brazilia. În ziua de rămas bun s-au întâlnit lângă biserica lor. Acolo a fost plâns și jale. Unii au plâns că rămân aici, alții că pleacă. Cei care s-au hotărât să plece peste Ocean au rugat să li se tragă clopotele de la biserică, deoarece pentru ei drumul spre Brazilia se putea termina undeva pe mare sau oriunde nu vor avea parte de înmormântare creștină. Apoi, după 1947-1948, mulți au fost repatriați, dar nu pe teritoriul de unde au plecat strămoșii lor, ci au fost duși la granița dintre Cehia și Germania sau Cehia și Austria, în satele și casele de unde au fost izgoniți cu forța familii de etnie germană. Astfel, guvernul cehoslovac a reușit să facă „gard viu” din familii de slovaci aduse din România sau din alte zone ale Europei. Foarte puțini au rămas atunci aici și în localitatea Făgetu-Sălaj. Dar faptul că atunci familiile s-au orientat conform credinței creștine și nu și-au omorât copii mici doar concepuți, au reușit ca să se reînnoiască aceste localități. Apoi au venit anii 60, după ce Ceaușescu a ajuns la putere și s-au construit în Aleșd, județul Bihor, două fabrici mari: „Refractara” și „Combinatul de ciment”. În aceste condiții, mulți locuitori din zona Făgetului, dar și a localității Șinteu, județul Bihor, au plecat să lucreze în aceste fabrici și așa s-au format comunități destul de mari de slovaci în localitățile bihorene Aștileu, Peștiș, Lugașul de Jos și câteva familii în Urvind. Au devenit, astfel, locuitorii acestor localități. În special în Aleșd s-au stabilit mulți slovaci. Apoi, în anii 70, când politica lui Ceaușescu și a regimului comunist a fost ca în schimbul unei anumite sume de bani ce a plătit statul german (capitalist) pentru fiecare persoană sau familie – lucru care s-a făcut dar nu s-a spus oficial -, în satele de unde au plecat cei de etnie germană din Banat, au început să vină familii de slovaci din Bihor și Sălaj. Aceasta pentru că li s-a promis o viață mai bună, fiindcă acele C.A.P.-uri au avut ogoare roditoare și oamenii din zona Sălajului și a Bihorului au fost foarte harnici. Așa s-au repopulat aceste sate rămase după cei de etnie germană cu familii slovace din zona noastră. Dar pe lângă familii slovace au venit în aceste sate și familii din zona Moldovei și a Olteniei. Așa sunt satele: Brestovăț, Vukova, Bacova, Butin, Gătaia, județul Timiș, Țipar, Șintea Mică, Fântânele. Au mai plecat și în localitățile unde și până atunci au fost localnici de etnie slovacă (de exemplu Nădlac, Peregu Mare și Semlac – județul Arad). Să ne întoarcem la localitatea Făgetu-Sălaj. Inițial această localitate s-a numit Valea Ungurului (Magyarpatak). Și slovacii i-au spus Madarpotok sau numele slovac Gemelcicka. Localitatea a avut această denumire până în anul 1960. Atunci, conducătorii județului Sălaj s-au hotărât să schimbe numele localității noastre în „Făgetu” sau „Codreni”. Localnicii de aici au acceptat mai bine denumirea de „Făgetu”, în loc de „Codreni”. În această denumire s-au simțit mai loviți decât cu denumirea de „Făgetu”. Localitatea Făgetu are mai multe „districte” și se întinde pe o suprafață de 40 km pătrați. Are forma literei Y. Partea de jos a acestei litere o formează porțiunea care ne leagă de comuna Plopiș. Până în Hurez, din comuna Plopiș avem 7 km. Până în comuna Plopiș avem 9 km. Părțile de pe litera Y – cele două brațe – au peste 10 km. Cel din stânga este vecin cu comuna Borod, iar cel din dreapta merge spre localitatea Șinteu, județul Bihor. Făgetul este chiar pe marginea județelor Sălaj și Bihor: de comunele Borod, Aușeu ne desparte doar drumul. Și în aceste comune, mai ales în comuna Borod, județul Bihor, în satul Șerani, avem multe familii de etnie slovacă. Pe teritoriul Făgetului sunt: o școală cu clasele I-VIII, în centrul localității Făgetului, aproape de clădirea bisericii și a clădirii casei parohiale. Aceasta este școala nr. 1 din Făgetu. – o școală cu clasele I-IV (școala nr. 2) a fost construită de guvernul slovac în anul 1936, cu acordul autorităților statului român. Ea se găsește pe brațul stâng al literei Y. Pe brațul drept al literei Y se găsește școala nr. 3 din Făgetu. Construită de statul român acum 35 de ani. – tot pe teritoriul județului Sălaj, într-o casă particulară, se găsește școala Luncșoara-Râturi. Aceasta aparține de Inspectoratul Școlar al județului Bihor. Și acum în timpuri de criză sunt la Făgetu aproximativ 150 de elevi. Școala nr. 1 a fost construită în anul 1872 de Episcopia romano-catolică de Oradea și prin parohia ce s-a înființat aici peste câteva decenii, Episcopia a organizat învățământul în această școală, plătind și învățătorul. În actele din Cartea Funciară figurează sub denumirea Kozsegi iskola – școala comunală. Registrele cu plata Învățătorului din aceste timpuri, cât și documentul școlii, denumit Kronika Skoly nr. 3 (Cronica școlii nr. 3) atestă aceasta. A fost scrisă de învățătorul Rončiak Gejza, originar din satul Marca-Huta, județul Sălaj, care a fost aici învățător în anul 1947. Mărturia acestei cronici scrise în limba slovacă o voi traduce aici: „Încep să scriu această carte de amintiri în timpul când mulți dintre connaționalii noștri slovaci au părăsit România și se întorc în țara lor de baștină – Cehoslovacia. Ei pleacă din patria în care au venit înaintașii lor în anul 1800. Ei au fost slovaci săraci, pe care sărăcia i-a obligat să plece din țara lor și să meargă să-și caute pâine în ținutul care lor le-a fost străin, necunoscut. Au venit în regiunea plină de păduri, pe dealuri care astăzi le vedem lucrate – Valea Ungurului, în slovacă Gemelčička, în ungurește Magyarpatak. Baronul Banffy i-a primit cu bucurie ca forță de lucru de care a avut nevoie. Drumul (călătoria) din patria de origine a fost foarte greu. Copii lor și lucrurile mici pe care le posedau și le-au adus pe spatele lor. Au venit pe jos. Numai unii dintre ei au avut căruțe. Banii care i-au avut asupra lor i-au ascuns în ruda căruței, gândindu-se că vor fi prădați pe drum de oameni răi. Prenumele primilor care au venit aici sunt: Vavra, Munka, Sojka. Hečko, Michalčak, Podhora, Dekret, Tisoň, Merčak, Valiček, Kurek (aceasta din urmă a avut și porecla Oravec – deci provine din Orava). Aceștia toți au fost tăietori de lemne. Au tăiat pădurile și pe locul defrișat, posesorul acestor păduri simple din lemn și de cele mai multe ori au avut doar o cameră (izba) și de aceea în denumirea actuală a localnicilor, oamenii nu spun dom la denumirea casei, ci izba. (Corect este Casa=Dom, Izba=Cameră – nota autorului acestor pagini). Acești oameni, după ce și-au construit căsuța din lemn, pe lângă casă au scos rădăcinile și buturugile ce au rămas după tăierea copacilor. Fiecare și-a curățat cu toporul și știoaca (sapă de rădăcini) atât cât a avut putere el și familia sa. Căsuțele au căutat să le facă undeva lângă un izvoraș, deoarece nu a existat o sursă de apă sigură, vreo vale. Astfel au început să-și cultive cartofi, ovăz, secară, în acest ținut sărac și pietros. Astăzi (anul 1947) localitatea mai are 128 de familii care în total au 865 de suflete, toți de etnie slovacă. Cea mai apropiată gară de tren este la Nușfalău, la 20 km de Făgetu. Localitățile vecine cu Făgetu sunt: Plopiș la 8 km; Valea Tărnei la 4 km; Șerani la 8 km. Aparținem de raionul Nușfalău și județul Sălaj, cu centrul în Zalău, la 48 km. Notariatul și Oficiul Poștal este la Plopiș, la 8 km. Localitatea este răsfirată pe o mare suprafață. Casele sunt departe una de alta. Singurul drum care este aici este cel din Borod spre Plopiș. Distanța dintre case este de 200-400 m și până la 1.000 m. Este foarte greu să se deplaseze localnicii în caz de nevoie. Nici sluga comunei nu poate cu toba să înștiințeze pe toți localnicii despre veștile care trebuie să le spună. Cel mai bine de a-i informa pe oameni se face duminica în biserică. Dacă totuși în timpul săptămânii, sluga satului suflă goarna de pe deal, cei care îl aud știu că trebuie să vină la adunare. Satul are 40 km pătrați. Districtele acestui sat sunt: Kuty, Pletica, Socek, Dealul lui Petru, Podoskola, Salajka, Ursula, Grohotiș, Măgura, Varatik, Dosokuty, Polanky. Casele mici sunt construite din lemn cu acoperiș din paie sau scândură. Alte case mai noi au fost făcute din pământ bătut în forme din scândură și apoi au fost acoperite cu șindrilă. Acestea aveau deja trei încăperi. Un pridvor, iar din pridvor a fost cameră spre stânga și una în dreapta. Așa aceste case au primit denumirea „casa în două capete”. De obicei familia în timpul zilei a fost în pridvor și seara s-au culcat, fiind mulți, și în pridvor și în camerele alăturate. Casele au ferestre mici 30 x 40 cm. Înlăuntrul casei este următorul aranjament: în pridvor este un cuptor care servește la făcut pâine. În unele locuri așa este construită încât unii copii au pe acest cuptor și locul de dormit. În timpul iernii și în timpul zilei sunt aici pe cuptor și locul de dormit. În timpul iernii și în timpul zilei sunt aici pe cuptor copii mai mici. Pe laturile camerei sunt paturi făcute acasă de stăpânul casei sau de alții. În mijlocul camerei este masa și pe lângă masă sunt lavițe (bănci). Scaune nu sunt și dacă totuși undeva sunt, atunci unul sau două. Deasupra patului, în fiecare casă au și leagănul pentru copil, confecționat din pânză de cânepă prinsă cu patru colțuri pe grinda tavanului. Se folosește mai ales noaptea, pentru ca mama să poată dormi. Cu ajutorul unei sfori se pune în mișcare acest leagăn. Într-o casă locuiesc și 7-8 persoane. Imediat lângă casă este grajdul pentru vaci și oi. Grajdul este mic. Lângă grajd este șura în care este fân. Porcii sunt ținuți într-un coteț. Curtea nu este îngrădită. Nu au fântâni adânci – fântâni săpate. Cei mai mulți se alimentează cu apa ce curge din izvoraș. De aici beau apă și animalele din gospodărie. Pe lângă casă sunt mulți pomi fructiferi. Cei mai mulți sunt pruni, peri, meri sau cireși. Dacă anul este bun și sunt cireșe multe, atunci ei își fac țuică de cireșe. Pământul este slab roditor. Oamenii cultivă cartofi, ovăz și secară. Acolo unde sunt penți mari, producția este și mai slabă datorită faptului că apa de ploaie spală ce e bun în acest pământ. Oamenii trăiesc mai mult din tăiatul lemnelor și din arderea lemnului pentru a obține cărbune. Pentru aceasta sunt nevoiți să cutreiere pădurile țării. Pământul este arat de două ori pe an. Au pentru aceasta un plug cu schimbător (pentru a putea ara în pantă și a nu face curse în gol cu animalele care trag plugul). După ce este arată o pantă, oamenii fac acolo pe o suprafață arată câteva șanțuri care să stăvilească apa de ploaie, să nu le spele panta și să nu le strice terenul arat. Suprafața arată este apoi dată cu grapa. Nu este nivelată și cu cilindru. Nu se folosesc îngrășăminte chimice. Se aplică gunoiul de grajd în fiecare an, pentru că ploile din toamnă reușesc să spele pământul arat. Primăvara, cartofii sunt plantați cu plugul: se pun în brazdă și apoi se acoperă cu plugul. Secara semănată trebuie curățată de spinii tineri care apar pe ogor. Secerișul este făcut cu coasa sau cu secera. De cele mai multe ori aceasta fac femeile, deoarece soții și feciorii lor sunt prin pădurile țării la lucru. Ovăzul și secara ce se cultivă este bătut (treierat) cu un utilaj numit „Rapcaci”. Acesta este mânat de 4 bărbați (ei sucesc doi câte doi pe fiecare parte a utilajului o roată care pune în mișcare osia acelui utilaj, pe care sunt prinși dinți. Unul din bărbați alimentează manual utilajul cu grânele secerate (snopuri de ovăz sau secară). Iar 10-12 oameni cu furca în mână prin ridicarea cu furca a paielor ce vin din utilaj, fac boabele să cadă pe pământ din aceste paie. Rotirea utilajului este foarte grea. De aceea, cei ce sunt la rotirea utilajului sunt schimbați din 15 în 15 minute. Secara este bătută cu țepii. Aceasta e o unealtă formată dintr-un par lung de 2 m și altul de 50 cm, legate între ele cu sfori de piele. De aceea, este astfel prelucrată secara, deoarece în acel utilaj se sfarmă paiele, pe când dacă se bate snopul de secară cu țepii, paiele rămân lungi și pot fi folosite frumos la acoperișul caselor și a grajdurilor. Îmbrăcămintea este confecționată de localnici. În special de către femei. Încearcă să cultive cânepă cât mai multă. Toamna o prelucrează acasă. Iarna cu „kolovrat” fac fire din cânepă (din fuior). Apoi cu utilaj-război de țesut își fac pânza necesară. Cei care au oi, din lâna lor reușesc să facă postav tot cu mijloace primitive proprii. Totodată, încearcă, cu mijloace proprii, să-și facă și utilajele necesare pentru gospodărie. În împrejurime nu sunt fabrici. Toți locuitorii sunt săraci. De aceea nu fac deosebire între ei. Lucrează împreună și se bucură împreună. Și la necaz sunt tot împreună. În Valea Ungurului (actualul Făget – n.n.) sunt două școli: una nouă în districtul Kuty și cealaltă veche în districtul Salajka, lângă biserică. Școala nouă a fost construită de Republica Cehoslovacia în anul 1936. Școala veche a fost construită în anul 1872 de biserica romano-catolică, mai concret de Episcopia romano-catolică de Oradea. Până la războiul mondial nu s-a pus accent prea mare pe învățătură. Oamenii au fost săraci. Nu prea au văzut rostul învățăturii. Apoi, majoritatea învățătorilor ce au predat în școala veche au fost de etnie maghiară. După primul război mondial, în școala veche au predat următorii învățători: 1) Ștefan Rohnak, în perioada 1918-1923; 2) Eugen Domokoș, în perioada 1923-1928; 3) Ida Stydl, în perioada 1928-1931; 4) Rudolf Docolomansky, în perioada 1931-1934; 5) Ștefan Kapitz, în perioada 1934-1939; 6) Ștefan Smolak, în perioada 1939-1940; 7) Ilona Szidl, în perioada 1941-1943; 8) Margita Kovacs, în perioada 1943-1945; 9) Pavel Pohanka, în perioada 1945-1947; 10) Adela Bachrata, în anul 1948. Școala din districtul Kuty a fost construită în anul 1936. În această școală au activat: 1) Vavro Zoričak, în perioada 1936-1938; 2) Vojtech Spendla, în perioada 1939-1940; 3) Pavel Pohanka, în perioada 1943-1945; 4) Alfonz Ferenčik, în perioada 1945-1946; 5) Ludovit Slopak, în perioada 1946-1947; 6) Zita Valaskova, în perioada 1947-1948. Chiar dacă școala a fost construită în anul 1872, locuitorii acestei localități sunt rămași destul de mult în urmă din punct de vedere cultural. Numărul analfabeților este mare. Cauza acestui flagel poate fi: 1) războiul mondial; 2) localitatea împrăștiată pe suprafață mare; 3) situația săracă a familiilor de aici. Până în războiul mondial și pe perioada acestuia la școală nu s-au predat cursurile și dacă câteodată da, atunci au fost făcute ocazional. Tații acestor copii au fost pe front, iar mamele au avut și așa multe greutăți cu asigurarea hranei și a celorlalte lucruri necesare copiilor lor. Așa au neglijat școala. Unii sunt departe de școală, uneori la peste 7 km. Dacă este o iarnă grea, din cauza zăpezii mari, copiii vin la școală foarte greu. În anul 1946 o lavină de zăpadă a acoperit 3 copii dintr-o familie, care s-au dus la fântână după apă. Au fost găsiți morți a doua zi, cu ajutorul multor oameni care au sărit în ajutor să-i caute. Din cauza sărăciei mari, tatăl familiei este incapabil să asigure haine potrivite pentru fiecare copil ca să meargă la școală. Deseori, băieții care au deja 13-14 ani sunt luați în păduri la tăiat lemne (manual) pentru a câștiga bani pentru ei și întreaga familie. Totuși, s-au găsit și părinți care și-au trimis copii la studii medii. Aceștia sunt Martin Trojak și Francisc (Alexandru) Chromek. Copii lor studiază în Șimleu Silvaniei la gimnaziu. În anul acesta (1948) cele două familii nu și-au mai trimis copii la studii, deoarece așteaptă să plece definitiv în Cehoslovacia. Chromek și-a trimis feciorul la școala slovacă din Nădlac (ciclul II), deja în anul VII. Locuitorii de aici sunt foarte religioși. Vin la biserică pe jos și 7-10 km. Biserica este totdeauna plină duminica și în sărbători. Toți sunt de religie romano-catolică. Nu se prea obosesc cu cititul cărților și a revistelor. Gândurile tuturor se rotesc doar pe lângă ideea cum ar pleca cât mai repede de aici. Până acum (deci 1947-1948) au plecat de aici 2020 persoane. O mică parte a plecat deja în anii 1945-1946. Au plecat în Slovacia și de acolo în Cehia. Dar, cei mai mulți au plecat în cadrul acțiunii organizate de Comisia de repatriere. Aproape toți sunt în raioanele Krumlov, Susice, Prachatice, Cheb, Vimperk. Unii dintre ei, cu timpul, s-au mutat în Slovacia, în raioanele Dunajska Streda și Turcian-sky sv. Martin. Majoritatea celor care au plecat sunt mulțumiți că au plecat. Aproape fiecare din ei și-a lăsat aici o anumită avere sau rudelor rămase aici sau în custodie statului român. Acolo aceasta nu li se recunoaște. Sunt și alte cauze pentru care ei plâng că au plecat. Este nevoie de timp ca să se obișnuiască cu condițiile și cu situația de acolo. Multora le este frică că se vor răzbuna pe ei acei germani care au fost nevoiți să-și părăsească casele, averea din aceste localități din Cehia și să plece forțat în Germania. Locuitorii de alte etnii, care au locuit cu ai noștri în Făgetu, se despart greu de cei care pleacă în Cehia. Aceasta deoarece au trăit aici împreună greutățile și bucuriile. Astfel, s-a format, cu timpul, între ei și o prietenie sinceră. Locuitorii de aici își aduc aminte cu mare cinste de cei care au participat la binele localității lor: preotul David Kornel, învățătorul Rudolf  Docomansky sau cantorul Karol Mondek”. (Până aici este cronica de la școală – n.n.).

Sursa: https://www.caietesilvane.ro/articole/1786/File-din-istoria-localitatii-Fagetu-Salaj.html

Iulie 2012