Arhivă etichetă naturala

MLAȘTINA ( turbăria, smârcul sau tinovul)

Mlaștina este un biotop caracterizat printr-un teren umed mlăștinos, un loc mocirlos (acoperit cu vegetație), un ochi de apă pe un teren mlăștinos. Din punct de vedere al reliefului, mlaștina se formează într-o depresiune de teren, fără scurgere, pe care se adună și stagnează apa într-un strat subțire, deseori nepermanent.

Ascunzând printre muşchi şi ierburi înalte una din puţinele plante carnivore din România, cu o adâncime de peste cinci metri şi o frumuseţe misterioasă ce a dat naştere mai multor legende, mlaştina de la Iaz, arie protejată de interes naţional cu specii rare de plante şi animale, este o poveste prea puţin spusă şi cunoscută de către iubitorii de natură de la noi şi de pretutindeni.

Când spui “mlaştină” gândul îţi zboară la terenuri instabile, ce pot înghiţi într-o clipă musafiri nepoftiţi ce au avut o clipă de neatenţie sau au făcut un pas greşit. La Iaz, lucrurile stau cu totul altfel, iar drumul recent asfaltat te duce aproape pe neobservate, către marginea satului, pentru a ajunge, câteva zeci de secunde mai târziu, la poarta improvizată din pari cu coaja albă, de mesteacăn, ce te anunţă că destinaţia finală este chiar în faţa ta.

Povestea rezervaţiei naturale de la Iaz începe undeva în Pleistocen, acum circa 10.000 de ani, atunci când, în urma unor alunecări de teren s-a format un lac, ce prin colmatare a dat naştere unei mlaştini ce are astăzi o suprafaţă de aproape o jumătate de hectar şi o adâncime maximă de 5,1 metri, potrivit unor cercetări din anii 80. Întreaga rezervaţie însă are o suprafaţă de 10 hectare şi a fost declarată arie protejată de interes naţional în anul 2000, pe baza unor studii ştiinţifice existente la data respectivă, în special studii asupra florei şi vegetaţiei, considerându-se că Mlaştina de la Iaz are o importanţă ştiinţifică.

Această rezervaţie se întinde pe o suprafaţă de 10 hectare, iar mlaştina, ca atare, nu este decât pe o suprafaţă de o jumătate de hectar. Arealul ce înconjoară mlaştina e considerat ca zonă de protecţie a acestui loc frumos şi interesant. Această mlaştină este o dovadă a istoriei evoluţiei din ultimii 10.000 de ani. Aici se poate descifra modul cum a evoluat vegetaţia, clima şi locuirea, prin polen, acesta acumulând în el de-a lungul vremii dovezi, după care s-a depus în mlaştină. Apa are o culoare maroniu-închisă, deoarece are un conţinut ridicat de oxizi de fier. Ceea ce este mai interesant aici este planta carnivoră Drosera Rotundifolia.

Un brâu de apă brodată cu săbii de stufăriş separă mlaştina de pământul tare din apropierea sa. Traversarea apei ce are o lăţime de circa doi metri nu este una facilă şi necesită o încălţăminte potrivită terenului mlăştinos, singurul sprijin fiind crengile de alun sau mesteacăn, de care te poţi prinde sau pe care poţi călca pentru a ajunge pe covorul de muşchi al mlaştinii. Odată ajuns aici, piciorul se scufundă până aproape la gleznă în terenul moale, iar ideea că sub stratul de muşchi se află cinci metri de apă poate da frisoane celor slabi de înger. Efortul îţi este însă răsplătit iar frica se domoleşte atunci când, după câteva minute de căutări dirijate, Drosera Rotundifolia, una din puţinele plante carnivore din România, îşi face apariţia, timidă, printre iarba înaltă şi abundenţa de diferite specii de muşchi. Exemplarele descoperite sunt mici, cât unghia, însă mă consolează gândul că esenţele tari se ţin în flacoanele mici, iar admirarea unei plante carnivore în habitatul ei natural este, cu siguranţă, un fapt cu care nu mulţi se pot lăuda.
Drosera Rotundifolia este o specie ocrotită, plantă carnivoră ce consumă aproximativ 50 de insecte pe an. Frunzele au pe suprafaţa lor numeroşi peri glandulari cu rol în digerarea insectelor. Perişorii, numiţi şi tentacule, secretă substanţe lipicioase care se adună sub forma unor picături strălucitoare de rouă, de unde vine şi denumirea plantei. O insectă care se aşează pe o frunză a acestei plante se lipeşte de perii ce se încolăcesc în jurul ei. Perii secretă un suc lipicios, abundent, care sufocă insecta. Ea este apoi digerată de anumite enzime timp de câteva zile.

Nicolae Bodea, e nerăbdător să împărtăşească şi altora povestea rezervaţiei, a proiectului european prin care s-a dorit conservarea şi conştientizarea oamenilor privind importanţa ei, dar mai ales legendele despre mlaştină şi împrejurimile ei auzite de la bunici şi străbunici.

“În zonă circulă mai multe legende despre mlaştină. O legendă pe care am auzit-o eu de la bunica mea spune că aici, pe vremuri, a fost o perioadă foarte secetoasă. Au secat toate văile, iar în sat nu mai era strop de apă, decât aici, în zona mlaştinii. Oamenii au venit cu mic cu mare, s-au mobilizat şi au tăiat un canal ca să dea drumul apei din mlaştină în sat, pentru animale. Când credeau că au terminat lucrul, s-a pornit o furtună, o vijelie cu tunete şi fulgere. Pe toţi i-a fugărit de aici şi nu s-au mai apropiat de mlaştină, fiindcă o consideră ceva sacru pentru comunitate. Atunci a intrat, aşa, o spaimă în oameni, cum că nu au voie să intervină.

O altă legendă spune cum au luat naştere băile care au fost aici, la Iaz, şi care foloseau apă din mlaştină. Legenda spune că aici s-a înecat o păstoriţă cu turma ei. Într-o zi, turma speriată a intrat direct în mlaştină, iar ciobăniţa a intrat şi ea după turmă. Mlaştina a înghiţit atât fata cât şi turma. Oamenii din sat au venit, tineri şi bătrâni, să caute trupul fetei măcar. Nu l-au găsit, deşi căutările au durat mai multe zile. Au venit şi bătrâni cu cârje, care după o săptămână de stat cu picioarele în apa mlaştinii au simţit că picioarele nu-i mai supără. Atunci şi-au dat seama că apa este bună pentru tratarea unor boli”, povesteşte cel ce ocupă şi funcţia de administrator public al primăriei Plopiş.

“Peisajele desprinse dinspre culmile Plopişului, rezervaţia naturală “Mlaştina de la Iaz” şi nu în ultimul rând obiceiurile şi folclorul zonei bine conservate, fac din Plopiş una dintre cele mai atractive comune ale judeţului Sălaj. Comuna aparţine microregiunii Valea Barcăului, care cuprinde alte 10 comune. Pe teritoriul acestor comune se află încă două arii protejate de interes naţional – Rezervaţia Peisagistică Tusa – Barcău din comuna Sîg şi Pădurea Lapiş-Nuşfalău”, se arată în planul de management.

Câte dintre aceste plante sau animale le va putea găsi sau recunoaşte un turist în rezervaţia naturală şi mlaştina de Iaz e greu de spus, însă frumuseţea zonei poate fi admirată, cu siguranţă, de orice profan într-ale biologiei, botanicii sau entomologiei.

Prelucrare din Magazin Sălăjean – 5 septembrie 2013